Punte între Bizanț și Occident

Evenimentul istoric al vizitei Episcopului Romei în țara noastră în mai 1999 a marcat nu doar viața Bisericii Ortodoxe Române și a Bisericii Catolice, ci și viața întregii lumi creștine de la sfârșitul celui de-al doilea mileniu creștin, reprezentând atunci convergența concretă a mai multor lumini și speranțe.

 

A fost o vizită istorică prin care s-a încercat o mai mare apropiere și cooperare între cele două Biserici, într-o lume încă învrăjbită, într-o lume în care Bisericile creștine sunt chemate să proclame împreună iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Să amintim că Enciclica Ut unum sint – Ca toți să fie una – din 1995 și Scrisoarea apostolică Orientale Lumen – Lumina răsăriteană – au pus în evidență valorile spirituale ale creștinismului răsăritean și în același timp dorința ca ORTODOXIA și CATOLICISMUL să colaboreze mai mult în plan spiritual și social. Valorile autentice nu pot fi închise în frontiere și tipare, pentru că „ceea ce este profund uman, lumină sau frumusețe spirituală a chipului lui Dumnezeu în om – afirma Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – se împărtășește și se recunoaște pe plan universal, devenind patrimoniu spiritual al umanității, care deodată include și transcende specificul individual, național, religios și cultural.” Vizita suveranului Pontif de acum zece ani în România explică și faptul că Biserica Ortodoxă Română, latină ca origine etnică, dar cu credință ortodoxă răsăriteană, este o Biserică deschisă dialogului internațional intercreștin. Așadar, vocația particulară a Bisericii Ortodoxe Române este aceea de a fi punte de legătură între Bizanț și Occident. În acest sens înțelegem și semnificația dezvelirii bustului Papei Ioan Paul al II-lea în Suceava, în fața bisericii al cărei patron este Sf. Ioan Nepomuk, care a trăit în același secol XIV în care a trăit și Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, primul primind cununa sfințeniei pentru respectarea Tainei Spovedaniei, iar cel de-al doilea pentru apărarea dreptei credințe. Din acest eveniment am putea învăța cu toții că avem nevoie de rugăciune ca izvor de putere spirituală, de curaj și înțelepciune, de bunătate și iertare, de dialog și de împreună lucrare atât în vreme de necaz și suferință cât și în timp de libertate și bucurie misionară.