La oglindă…

Rebele și haioase. Rebele și delicioase. Frumoase, tacit și discret senzuale, Mmm! Cu decență. Fitzoase. Briante la look. Și strălucitoare, îmbelșugate, surâzătoare la chip. Enigmatice, cuminți. Ei, aș! ELE ÎNSELE! Nepereche. Pe scurt și pe lung: rebelele de la a 11-a F. De la Nicu… Luni, în dricul amiezii, am fost în două clase la Nicu Gane. Ce de frumoși copii (co-pii?!) mai are țara asta! Cum de nu vedeți asta, dragi kiorilorrr!? Mai mare dragu’! Daa’ nime nu mai are vreme, parcă, să se aplece și să-i arate cu indexul. Și să spuie și să strige în gura maaare: Ce copii frumoși! Ce de copii frumoși avem! Natural, e mai lesne să ingurgităm, nătâng și smintit, la chestiile de senzație, ieftine!? Pe care media de fecale știe iute a le afla și procesa, tălâmb, pt. masele lungi și largi, populare.

 

Ce băftoasă mi-a fost ziua de luni, la N. G.! Zău! Pt. că – pă bune! – toată lumea a rezultat f. bucuroasă, iar copiii țării (fetele, cucuietele, mai abitir) fac toți banii, toate paralele! Să crape dușmanii!, vorba lu’ Gutză & Salam. Ce adolescenți mișto viețuiesc în patria noastră! Vorba latinului. In silva nostra multae bestiae sunt! MULȚAM! Nu știu, până la urmă (urma scapă turma), dacă fetele mă vor fi dat pe spate, nu, muu! Ci, chiar așaa, m-a dat gata – povestesc detaliul, că poate contaminează și se mai iau și alții… – m-a dat gata de uimire frumoasă și încântare OGLINDA, da, oglinda cea mișto, lungă, lată și înaltă, cât toată clasa să încapă. Oglinda cochetă, tupilată, ca iezii din poveste, după ușă. Ca… clasa, de ce nu, să-și aibă și exerciițiile ei de cochetărie, păi nu?! OK! Adolescenți din toate țările, mereți de vă oglindiți la a 11-a F. Luați, păpați și vă veseliți, că plata voastră multă e. Furați, furați exemplul. Căci toată floarea cea vestită, lumea cea frumoasă (și look-ul ei) nu au decât de câștigat, câștigat. Da daa-daaa, dintr-un luni tern și rutinier, în genere, luni, din pricină de Nicușor Gane făcui, mă procopsii cu una din cele mai bucuroase și mai rezistente zile din viața mea. Muchas gracias, queridos amigos! Musai că ne vom mai vorbi… > Ai privit Luna în astă săptămână?! Nuu?! Mare pagubă! Treaba ta. Te plângi că viața-i nasoală, tristă și gri, da’ ți-o ocupi și prăpădești cu tot felul de fleacuri, de mărunțișuri, treaba dumitale-viața matale, ce mă bag. Da’ fă-ți vreme și uită-te pe Cer, când i-afară ger! Te vei primeni pt. îndelungă vreme cu gheșeft ecologic pt. ființișoara ta. Ostenită. Pe bune! Nu merită să treci pe lângă, Dumnezeu a creat frumusețile celeste și pt. sufletul tău, nu te sărăci cu propriile-ți lăbutze, zău! Ne găsim diseară. Urlând la lună & la stele… > Cum și de ce postim (v. De la medicație…, Ed. ram, pag. 163…): Când postești, trupul nu mai are activitate digestivă. În această perioadă, trupul se poate ocupa de eliminarea celulelor moarte, a toxinelor. Este ca și cum într-o zi de duminică sau sâmbătă ești liber și te apuci de curățenie în toată casa. Toată săptămâna ai fost atât de ocupat încât nu ai putut să faci curățenie. Începe autocurățarea. Trupul începe să elimine tot ceea ce nu îi este necesar și care este ca un lest. Postul este o metodă de purificare. Din când în când, postul este bun: a nu face nimic, a nu mânca, doar odihnă. Bea oricâte lichide și odihnește-te, iar trupul se va curăța… așadar, dacă uneori simți că postul vine pe cale naturală – nu ca o regulă, ca un principiu, ca o filozofie de urmat, ca o disciplină ce trebuie impusă, ci doar ca o dorință firească, e bine. Chiar și atunci, nu uita că postul este în serviciul ospătării, postești ca să poți mânca mai bine din nou. Postul este un mijloc, niciodată un scop; el va fi necesar rareori… ascultă-ți trupul. Trupul nu este dușmanul tău, iar când trupul îți spune ceva, supune-te, pt. că trupul are propria sa înțelepciune… Nu e bine să mănânci nici prea mult, nici prea puțin. A mânca prea mult e rău, întocmai ca și postul prea lung, acestea sunt extreme. Natura vrea să fii echilibrat, să te afli pe linia de mijloc, nu dincolo de ea. Nu trece în extreme. A trece în extreme înseamnă a deveni nevrotic. Există două feluri de nevroze alimentare: cei care mănâncă neîntrerupt, nerespectându-și trupul – acesta plânge și strigă mereu: „Oprește-te!”, iar ei continuă. Și există un al doilea tip: trupul lor strigă neîntrerupt: ”Mi-e foame!”, iar ei postesc. Nici unii, nici ceilalți nu sunt religioși, ci sunt nevrotici, suferinzi – au nevoie de tratament, trebuie spitalizați. Omul religios este echilibrat: în tot ce face, el se află pe linia de mijloc… Poftă bună! Totuși… (Dumi)