Ielele

Ielele sunt reprezentări fantastice, niște zâne ale văzduhului silvatic și campestru, care își fac simțită prezența în intervalul cuprins între Paști și Duminica Rusaliilor, perioadă în care își manifestă comportamentul malefic. Ca ființe mitologice, lor li s au atribuit origini diferite: după unele credințe, ar proveni din sufletele unor fete vrăjite, care nu și găsesc liniștea, sunt urmașele celor trei fiice (Zalina, Catrina și Marina) ale lui Alexandru Macedon sau, după alte credințe, ar fi chiar fiicele lui Rusalin Împărat. Ielele erau înfățișate, în credințele tradiționale, ca fiind niște fecioare deosebit de frumoase, asemănătoare zânelor, ce trăiau în văzduh, prin păduri sau peșteri, în munți pe stânci, având o mare putere de seducție asupra bărbaților, ziua scăldându se în izvoare, iar noaptea făcându și apariția la lumina lunii prin poienile pădurilor.

 

Ielele umblau în cete (între 3 și 7), având o îmbrăcăminte destul de sumară și vaporoasă din mătase, de obicei străvezie, prin care se întrevăd nurii, atrăgând astfel tinerii într-o aventură erotică, dar cu o finalitate dezastruoasă pentru aceștia. Se învârteau zănatec, sub impulsul delirului demonic, în natura sălbatecă, pedepsind bărbații, pocindu-i, luându le glasul și, mai ales, bărbăția. Ele se răzbunau, în special, pe tinerii sau bărbații care le insultau, beau apa din izvoarele în care se scăldau, pe cei care le refuzau invitația la horă, auzindu le glasul întâmplător, sau încercau să le imite gesturile, ridiculizându-le. Numele de iele era, de fapt, un apelativ folosit cândva, un fel de eufenism de complezență, deoarece celor ce le pronunța numele li se lua glasul și cu mare greutate li se putea dezlega limba. Dar, pentru a evita răzbunarea acestora, ielele erau numite diferit, de la o zonă geografică la alta, pentru Bucovina se folo-seau apelativele de măiastrele, frumoasele, împărătesele, zânioa-rele, milostivele, dar erau numite și individual: Doina, Ruja, Lemnica, Simioara, Todosia, Bugiana, Crenguța sau Cosânzeana. Preventiv sau ca remediu, împotriva lor se foloseau anumite plante cu calități apotropaice cum ar fi usturoiul, pelinul, ce se purta la brâu, în sân, iar, după caz, se practicau și exerciții empirice de exorcizare pentru „luatul de iele”. De multe ori se apela la descântece în care erau și portretizate: „Voi, măiastrelor /Dușmane oamenilor / Stăpânele vântului /Doamnele pădurilor /Ce prin văzduh zburați /Pe iarbă lunecați /Și pe valuri călcați /Fugiți în locuri îndepărtate /Unde păduchii cresc pe spate /Cei mai mici ca vrăbiile /Cei mai mari ca ciorile /În balta cu trestie, în pustietate /Unde nici popa nu toacă /Unde fetele nu joacă / Vă duceți de la Ion în gura vântului /Să vă loviți de toarta pământului”. Ca reprezentări mitologice, ielele au fost prezente în cre-dințele populare bucovine încă din stratul cultural arhaic, fiind înregistrate și în epoca dacică, drept continuatoare ale mani-festărilor prilejuite de sărbătoarea și de manifestările închinate zeiței Flora, pentru ca, mai apoi, să le întâlnim în întreg Evul Mediu, Cantemir acordându-le în opera sa o atenție aparte. Puterea credinței în iele a fost atât de mare, încât a persistat și în plină eră creștină, dar sub o formă ezoterică, cu aspecte specifice, ce le a menținut și sporit substanța până destul de târziu, în secolul al XX lea.