Ovidiu se însoară cu Ancuța…

Epicur (un vechi filosof asimilat, nu știu cât de inspirat, cu savurarea voluptății – Carpe diem / Trăiește ziua de azi, clipa de-acum – spune cam așa: Cât timp noi existăm, moartea nu este, iar atunci când moartea vine, noi nu mai suntem. Prin urmare, ea nu este nimic pentru noi… Frumos, nu?! Tema ta pt. acasă, at home, a la maison… > Suceava s-a maturizat! Dac-ar presta similar și sâmbătă, la votare… Uite, o lună de zile, pe mai toate gardurile urbei, afișe lăbărțate cu poftire la concert răpănos de manele (printre… jucători, Copchilul Minune, imaturizat între timp, Vijelie, Arabu ș.a. asemenea). Ei bine, show-ul (care trebuia să fie astăzi, la Casa de Cultură) nu mai e! Nime (că nu s-a vândut un belet, barem) nu mai are ne-voie de ei?! Se dășteptă rrumânu?! Din putina cu prune… Baftă, așijderea, și sâmbătă! În luciditate, fler & discernământ inteligent…

 

> Ovidiu Rusu se însoară! Asta da veste de gradul zero! Cum cu cine?! Cu Ancuța, drăguța! Cine-i Ancuța?! Eei, feții (& fetițele) moșului, Ancuța e fata lu’ tata și mama ei, iar Ovidiu e fostul meu elev, delicioasă pughibală, de la Ște-fan, la clasa de Jurnalism. Și… și… cine-s onorabilii? Păi, niște juni în vecinătatea lui 30 de ani, combatanți frenetici pe meleagurile Media tivi, prezentatori șarmanți ai Antenei ot Suceava. Nunta e peste două săptămâni. Casă dă lemn! Că lemnul cântă, iar nu e ca piatra. Care… împietrește! Corazon-ul?! Or, casă de… kaka (OOO!). Ca să nu-și mai bage nime nasu, uuu! > Iar, schimbând planurile (mutatis mutandis), celor care nu mai vor să se-ndrăgostească în viața lor, din pricini de eșec și tulburare, le dărui următorul leac (prescris de filosoful iber Ortega y Gasset, 1883-1955): Pe îndrăgostit nu-l poate salva decât un șoc primit cu violență din exterior, un tratament la care cineva să-l oblige. De bună seamă că absența, călătoriile sunt o bună cură pentru îndrăgostiți. Îndepărtarea de obiectul iubit îl subalimentează d.p.d.v. atențional, face cu neputință ca alte elemente ale lui să mențină vie focalizarea atenției. Călătoriile, obligându-te efectiv să ieși din tine însuți și să rezolvi mii de probleme mărunte, smulgându-te din cadrul obișnuit și încolțindu-te cu mii de obiecte insolite, izbutesc să forțeze consemnul maniacal și deschid pori în conștiința ermetică, pe unde intră, odată cu aerul liber, perspectiva normală… Să ne reprimăm atitudinile romantice și să recunoaștem în „îndrăgostire” o stare inferioară a spiritului, un gen de imbecilitate tranzitorie. Fără anchilozarea minții, fără reducerea lumii noastre obișnuite, nu ne-am putea îndrăgosti… Ei, aș! (Di Bi en love; încăă!)