Dragobete

În tradiția carpatică, fiecare specie de ani-male sălbatice își avea perioada rutului de primăvară într-o anumită zi, 24 februarie fiind ținută mult timp drept sărbătoarea consacrată unui „cap al primăverii”. La această dată se credea că „se logodesc păsările cerului”, adică începea perioada rutului. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor s-a extins sim-bolic la oameni, devenind astfel o zi a erotis-mului, a însurățirii fetelor și înfrățirii băieților. Făptura mitică ce personifică logodna pă-sărilor și, prin extensie, a fetelor și băieților era zeul sau zânul Dragobete, sub semnul căruia se derulau toate acestea.

 

Numele de Dragobete semnifică întruchipa-rea unei făpturi dragi, mitico-erotice. De ziua lui, femeile dădeau o hrană erotogenă păsărilor domestice, iar pentru cele sălbatice zvârleau pe acoperișurile caselor boabe de mei, grâu sau secară. Era ziua în care nu se sacrificau păsările de curte și nici nu se vânau cele sălba-tice, aceste restricții având menirea să nu tulbu-re rostul împerecherilor. Ziua de 24 februarie era considerată și în mediile bucovinene ca fiind Ziua îndrăgosti-ților, zi în care fetele și băieții se primeneau și, dacă timpul era prielnic, tinerii porneau hău-lind prin păduri și lunci, în căutarea de ghiocei sau alte flori timpurii. În timp ce fetele strân-geau flori, băieții adunau vreascuri, aprinzând focuri în jurul cărora se adunau cu toții, pe grupe de vârstă, și glumeau între ei. Glumele erau de fapt niște aluzii la simpatiile și anti-patiile dintre băieții și fetele din ceata respec-tivă. Către prânz, ei coborau în sat, fiecare băiat fugărindu-și fata preferată; dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturora; dacă doi băieți aveau aceeași prefe-rință, aceasta se lăsa prinsă de cel pe care-l plăcea mai mult. Fata prinsă și sărutată se con-sidera logodnica partenerului ei de fugă pentru un an de zile, timp în care se putea urmări cât de constante sunt sentimentele reciproce. Se mai obișnuia ca, în această zi, fetele să se însurățească între ele, iar băieții să se înfră-țească, mai rar întâmplându-se între băieți și fete. Acest tip de fraternitate a fost un rit stră-vechi la tracii nord-dunăreni (daci), precum și în părțile sudice ale Dunării, rit transmis la noi până târziu, în secolul al XIX-lea. Băieții care fugăreau fetele se numeau Zbu-rători; zburătoria de Dragobete marca trecerea de la simpatie la dragostea sinceră, caldă și tinerească. Se pare că termenul nu are nicio legătură cu Zburătorul mitologic, dar etimo-logia îl aprobă. Credem că mitul Luceafărului lui Eminescu, reprezentarea nepieritoare ce iubește o făptură muritoare, aspect neîngăduit de ordinea divină, tratează la modul transsimbolic mitul sexogo-nic al lui Dragobete sau chiar al Zburătorului. În cursul acestei zile, tinerii necăsătoriți, fete și flăcăi, se adunau la o casă unde petreceau „făcându-și de Dragobete”. La sate era acum și o mare înfruntare între fetele iubite și cele neiubite, care se acuzau reciproc de farmece de dragoste, altele de urâțenie, totul desfășu-rându-se în cadrul unei conduite morale sănă-toase, specific unei societăți tradiționale, și terminându-se cu jurăminte de ajutor reciproc. Calendarul popular mai consemnează și ipostaza lui Dragobete ca naș cosmic al păsărilor, care acum încep să se strângă în stoluri, ciripesc și încep a se împerechea, iar oamenii în vârstă celebrau momentul magic pentru friguri sau alte boli.