1 aprilie – 64 de ani de la masacrul românilor la Fântâna Albă

Varnița, o tristă amintire

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supraviețuitorii, astăzi în viață, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varnița de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, județul Storojineț (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuță), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă.
 

Troița de la Varnița

În iadul de lângă graniță, dezlănțuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolșevici, l-a despărțit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a știut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munții Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baștină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferințelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viață. Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovățit de naționalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o școală în alta, hărțuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Și astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie și proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obștească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm isto-risirea de mai jos. Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung și greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Și acum, la marginea vieții, răsfoind cartea existenței mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se așterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată. Îmi a-mintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. A-șa-zișii frați mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uși, toți acei crescuți într-un mediu în care credința, dreptatea, adevărul nu-și găseau loc, au devenit fruntea societății. Noi, băștinașii acestui pământ, obișnuiți cu alt mod de via-ță, au fost cu desăvârșire margina-lizați. Limba, istoria, învățămân-tul, credința și, în genere, cultura națională au avut mult de suferit. Apăsătoare este viața sub un re-gim totalitar. O viață grea, umi-litoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viață, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulți oameni să cadă pe gân-duri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniștea. Trebuia găsită o soluție. Bărbații se adunau în gru-puri mici, sfătuindu-se în șoaptă. Unii își trăiau zilele negre în as-cunzișuri. Au început urmărirea celor bănuiți, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiții insupor-tabile o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din Țară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au por-nit pașii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varnița mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viața. Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dra-gostea de neam și țară a românilor bucovineni. Deodată liniștea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morții s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: „La pământ!” Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: „Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”. În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de pași, o întreagă veșnici. La dreapta mea un bărbat uscățiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rosto-golul până a ajuns la marginea pă-durii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-și adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de dușmani, repetând un nume drag: „Floriță, Floriță!” Soldații trăgeau fără întreru-pere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconștient am început să fug prin desiș. Moartea mă păștea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, și am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare și am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet șoptit. Am pornit după el. Într-un desiș de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-și dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băiețel de vreo doi anișori. Parcă o văd și acum cu niște ochi mari și tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O șuviță de sânge curgea domol pes-te bundița împodobită cu blăniță de dihor. O femeie a smuls copilul din brațele mamei, care și-a dat su-fletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit sin-gur în mijlocul unei păduri necu-noscute. Nu știam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se așeza peste copaci. Se auzeau încă îm-pușcături sporadice, la care tresă-ream ca mușcat de șarpe. „Braco-nierii” ieșiseră din nou la vânătoare de oameni. Așteptam sfârșitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuță, ce le voi spune părinților, dacă voi scăpa cu zile? Și totuși, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnișul, ținându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Niște oa-meni cu suflet mare, ucraineni de naționalitate, ne-au dat adăpost și ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca și românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o șură, unde am fost ascunși, am dat de mai mulți oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă. Cu riscul de a cădea în ghearele soldaților, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Și până acum u-neori aud șuieratul a-celor gloan-țe blestema-te. Timpul trece mai mult în rău decât în bi-ne, trec și amintirile, cum se duc fără întoar-cere toate de pe pă-mânt. Se ruinează im-perii și re-gimuri to-talitare. Fas-cismul a fost demascat, con-damnat, interzis. De ce oare s-a procedat ast-fel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cități îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest par-tid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În re-zultatul unei educații nefirești, so-cietatea a devenit plină de nele-giuiri. Și acum trăim timpuri cu puțină speranță și multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor. Apar tot felul de „savanți”-meșteri tradiționali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o țară bogată și… mulți oameni săraci… Pentru a ieși din această situație e nevoie de renaștere morală, de înțelepciune, de iubire de adevăr. * * * Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troița de la Varnița, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuți fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. (I.C.) Prezentarea autorului și adaptare pentru ziar – ION CREȚU, Cernăuți

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: