Primirea sfârşitului mucenicesc de către Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a fost prăznuită încă din secolul al II-lea, însă la date diferite în Apus şi Răsărit.
În Martirologiul siriac, sărbătoarea este trecută pe 28 decembrie; armenii îi serbează pe 27 decembrie, iar nestorienii în a doua vineri după Botezul Domnului. La Roma, cei doi verhovnici ai Sfinţilor Apostoli erau sărbătoriţi la 29 iunie încă din secolul al III-lea.
Sfântul Apostol Petru – pe numele său originar Simon, nume specific evreiesc (Fapte 15, 14; II Petru 1, 1) – era de neam iudeu, fiul lui Iona (Matei 16, 17) din Betsaida Galileei, o localitate în care influenţa elenistă se resimţea puternic (Ioan 1, 44).
Ulterior, Simon s-a stabilit în Capernaum (Marcu 1, 21), unde s-a şi căsătorit (Marcu 1, 30); potrivit unei tradiţii, soţia sa era fiica lui Aristobul, fratele Sfântului Apostol Barnaba, şi au avut doi copii, un băiat şi o fată. Ba chiar într-una dintre călătoriile misionare a fost însoţit de soţia sa (I Corinteni 9, 5).
Nu a absolvit vreo şcoală, ci era considerat „om fără carte şi simplu” (cf. Fapte 4, 13); pescar de meserie, ştia doar să scrie şi să citească. Legea lui Moise, ca posibilitate de interpretare, îi era străină, deşi frecventa cu regularitate sinagoga (Fapte 4, 13). Vorbea aramaica (Marcu 14, 70), însă cu accent provincial. El s-a numărat – alături de Andrei, fratele său, şi de fiii lui Zevedeu, Ioan şi Iacov – printre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul (Fapte 1, 21-22). Desigur, a fost unul dintre martorii care au participat la Botezul Mântuitorului în Iordan.
După ce Sfântul Ioan a fost închis de Irod Antipa, Iisus, mergând pe malul Ghenizaretului, i-a văzut pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncând mrejele în apă şi le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” (Matei 4, 19). Dimensiunea chemării cuprinsă în rostirea acestor vorbe le va fi descoperită prin intermediul pescuirii minunate.
Întâlnirea cu Iisus Hristos reprezintă un moment esenţial al vieţii sale. Privindu-l, Iisus i-a spus: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte Petru – piatră).” (Ioan 1, 42). De statornicia pietrei a fost legată mărturia lui Dumnezeu faţă de Avraam: „În munte Domnul Se arată” (Facerea 22, 14), după ce a cercat credinţa lui în muntele din „pământul Moria” (Facerea 22, 2); de fapt, acesta este locul unde se va ridica mai târziu Templul lui Solomon.
Adesea, Sfântul Evanghelist Ioan îl numeşte Simon-Petru; Sfântul Marcu îl numeşte când Simon, când Petru. În listele cu numele apostolilor figurează primul; adică era lider, şi probabil că aceasta îl îndreptăţea ca de multe ori să vorbească în numele celorlalţi. Întâietatea se poate să se fi datorat şi faptului că era mai în vârstă decât ceilalţi.
Ca lider, Sfântul Apostol Petru s-a manifestat şi pe drumul dintre Betsaida şi Cezareea lui Filip, când Hristos i-a întrebat pe Sfinţii Apostoli cine cred că este El. Petru, în numele tuturor, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16). Pentru acest răspuns izvorât din taina credinţei sale, Hristos i-a răspuns: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.” (Matei 16, 17-19).
Piatra este credinţa mărturisită de Petru şi nu persoana lui; este credinţa în Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aceasta era implicit credinţa fiecărui ucenic în parte. Este credinţa lor în Hristos (Efeseni 2, 20), credinţă care devine temelie a Bisericii. Biserica nu trebuie zidită oricum, ci pe mărturia Sfinţilor Apostoli. Şi dacă fariseii au încuiat uşa Împărăţiei cerurilor, Sfântul Apostol Petru primeşte cheile – şi odată cu el toţi ucenicii – pentru a o redeschide; iar aceste chei sunt însoţite de puterea de a lega şi a dezlega păcatele (Matei 18, 18).
Din acest motiv, în unele icoane Sfântul Petru apare ţinând – în numele Sfinţilor Apostoli – nişte chei în mână. Mântuitorul i-a încredinţat lui, dar şi celorlalţi ucenici ai Săi, cheile Împărăţiei cerurilor (cf. Matei 16, 19; Matei 18, 18;Ioan 20, 22-23); prin aceste chei se înţelege puterea de a ierta păcatele, fără de care nimeni nu poate intra în Rai.
Şi în alte ocazii lui Petru i se acordă un loc preferenţial. În seara Cinei celei de Taină, Hristos i-a dezvăluit: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.” (Luca 22, 31-32). Hristos îi anticipă atât căderea, cât şi rolul său de misionar, de păstor. Iată îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de cel despre care ştia că se va poticni în credinţă, dar se va ridica prin pocăinţă!
Aşa se face că Sfântul Petru, înainte de Cincizecime, a preluat conducerea grupului Sfinţilor Apostoli, adunaţi pentru a-l alege pe cel care urma să ia cinstea din care căzuse Iuda, adică pe Matia (Fapte 1, 15). Iar după Cincizecime a fost predicatorul principal (Fapte 2, 14) şi purtătorul de cuvânt al Sfinţilor Apostoli înaintea autorităţilor iudaice (Fapte 4, 8), atribuindu-i-se puteri extraordinare, precum tămăduirea bolnavilor sau învierea morţilor. Până şi umbra lui era tămăduitoare (Fapte 5, 15).
El este primul dintre Sfinţii Apostoli care va pleca în misiune însoţit de Ioan: „Iar Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi Ioan” (Fapte 8, 14); de asemenea, el este primul care merge în misiune „pe la toţi” care erau în Lida (Fapte 9, 32) şi în Cezareea Palestinei (Fapte 10, 1). Tot Sfântul Apostol Petru este primul care a botezat pe cei dintre neamuri – „când am început eu să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început” (Fapte 11, 15) – şi cel care a condus timp de 14 ani Biserica din Ierusalim (30 – 43/44 d.Hr.), aşa cum va declara el însuşi la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (15, 7): „Voi ştiţi că din primele zile Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă”.
Apostolii, în acea vreme, desfăşurau o activitate itinerantă. Aşa se explică faptul că Sfântul Iacov, ruda Domnului, a deţinut preşedinţia sinodului. Din cauza persecuţiilor, după anul 44, Sfântul Apostol Petru a plecat „în alt loc” (Fapte 12, 17), Sfântul Iacov preluând conducerea Bisericii din Ierusalim. Altfel, nu am înţelege de ce la Sinodul Apostolic a luat cuvântul Sfântul Iacov cel Mic – pentru că Sfântul Iacov cel Mare fusese ucis în vremea lui Irod Agripa (Fapte 12, 1-2) – care a luat apărarea lui Pavel şi Barnaba: „Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă! Simon a mărturisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său. […] De aceea, eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce dintre neamuri se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge.” (Fapte 15, 13-14 şi 19-20).
După plecarea sa din Ierusalim, dovezile istorice ni-l prezintă pe Petru în călătorii misionare în nordul Asiei Mici: Pont, Galatia, Capadocia, Bitinia (I Petru 1, 1). Cu toate acestea, participă, cum am spus, la Sinodul de la Ierusalim (Fapte 15, 7).
După o viaţă pusă în slujba Evangheliei, Sfinţii Apostoli stau acum „înaintea Tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic”, după cum ne asigură Apocalipsa 7, 9.
Biserica a rânduit un post înaintea prăznuirii Sfinţilor Apostoli, amintindu-ne de postul pe care aceşti verhovnici l-au ţinut înaintea luării unei hotărâri importante, arătându-se întotdeauna flămânzi numai de Cuvântul lui Dumnezeu.
În vechime se numea Postul Cincizecimii, în amintirea darurilor Sfântului Duh pogorâte peste Sfinţii Apostoli. Acest post este menţionat în Constituţiile Apostolice, precum şi de Sfinţii Atanasie cel Mare, Teodoret de Cyr şi papa Leon cel Mare. Deşi la început era ţinut doar de monahi, ulterior a fost preluat în întreaga Biserică. Durata acestui post depinde de sărbătoarea Sfintelor Paşti, care poate cădea între 4 aprilie şi 8 mai. În Biserica Romano-Catolică se posteşte doar o singură zi, în ajunul sărbătorii.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 10 iunie 2015, a hotărât ca în situaţia anilor în care, în baza calculelor Pascaliei, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ar avea o perioadă de 3 zile sau mai puţin, trebuie să fie stabilit la o perioadă de cel puţin 7 zile. În consecinţă, acest post, începând cu anul 2017, oscilează între minim 7 şi maxim 28 de zile.
Comentarii