Când, în 2021, câmpulungeanul Vasile Aioanei publica primul său roman, Casa Ileana, o poveste fără sfârşit…, nu ştiu câţi confraţi întrezăreau în el un viitor prozator care să meargă umăr la umăr cu Tucu Moroşanu. Cei doi au şi avut o scurtă colaborare, întrucât scriitorul, deja consacrat, şi-a luat zborul spre tăriile cereşti, iar V. Aioanei, plămădit din acelaşi aluat bucovinean, a continuat să scrie, convins că are ceva de spus omenirii. Şi, iată, suntem în faţa celui de-al şaselea roman cu titlul Blestemul (Ed. Timpul, Iaşi, 2026), o captivantă poveste măiestrit condusă de autor, cu personaje convingătoare. Cel principal, Iacob Mândrilă din Capu Satului, localitate de sub umărul de neclintit al Rarăului, este înghiţit pentru o vreme de nesfârşita stepă rusească în calitate de combatant în Războiul de Întregire, la ordinul mareşalului Antonescu, şi apoi prizonier într-un lagăr unde funcţiona „Lăsaţi orice speranţă…”. Până atunci, trama romanului pare să reia conflictul din Ion al lui L. Rebreanu, evidenţiindu-se mai degrabă deosebirea faţă de situaţia din scrierea ardeleanului. O rătăcire de moment îi va aşeza pe umeri responsabilitatea de tată şi, în acelaşi timp, povara blestemului mamei îndurerate: Blestemat să fii! Cu tot neamul tău pentru că ne-ai distrus sufletul, păgânule! I-ai distrus viitorul singurei copile pe care o avem! Piei din faţa noastră, nenorocitule! Pe băiat n-ai voie să-l vezi şi să dea Dumnezeu ca nici măcar să nu-l poţi vedea vreodată! Primul împuşcat, acolo unde te duci, tu să fii, să-ţi vină numai numele înapoi! Furia şi cuvintele grele izvorâte din sufletul sfâşiat al mamei ascund, la nivel existenţial, un paradox. Emilia care i se dăruise cu totul, nesuportând oprobriul comunităţii, alege crucea călugăriei, pentru a-şi plânge păcatul şi a se afierosi Mântuitorului. În schimb, Iacob, cu Ştefan rămas în grija bunicilor, se pricopseşte, prin căsătorie cu Dafina, cu două fete – Otilia şi Teodora – (crescând ca două fire de busuioc în bătaia soarelui), pe care e nevoit să le părăsească, mobilizat fiind pe front, unde cazematele de beton ale ruşilor, ce se iveau din pământ ca nişte strigoi, scuipau gloanţe şi aruncau flăcări, iar soldaţii noştri, cu baionetele scoase, înaintau ca spre o judecată.
Mândrilă, având tot timpul spectrul morţii, mai ales în infernul de la Cotul Donului, va ajunge în lagărul de la Spasski-Zavod, o altă faţă a iadului de pe pământ, refuză să intre în componenţa Diviziei „Tudor Vladimirescu”, considerând că un astfel de gest ar însemna insuportabila, pentru el, trădare. Personajul, de o exemplară verticalitate morală, pe lângă condiţiile criminale din lagăr, trece prin momente dramatice, aflând că Basarabia şi nordul Bucovinei au rămas ocupate de cei de dinainte: Şi gânduri sumbre i-au năpădit sufletul ca o otravă. „Pentru ce-am luptat?… Pentru cine?… Pentru pământul nostru ori pentru cel pe care l-au vrut nemţii? Cum mă voi întoarce acasă, înfrânt? Ce-i voi spune Dafinei? Că am venit cu mâinile goale? Că n-am pus graniţele la loc?” Reuşeşte totuşi să aducă acasă o simbolică recompensă – o fărâmă de pământ îngheţat din patria Basarabilor.
Tihna la care visează în mijlocul familiei, cu Ştefan alături de cele două fiice, nu va dura, căci Iacob, mânat de conştiinţă şi cu învoirea Dafinei, devine din nou combatant, sub comanda lui Vasile Vatamaniuc, împotriva procletei stăpâniri. E de observat că autorul a coborât în sufletul personajelor, urmărind reacţia acestora în diferite împrejurări. De o frământare lăuntrică are parte Iacob, aflat în inima codrului: Un fior, ca din adâncul lumii, care-i spunea că vremea lui se apropie. Nu era teamă, ci o chemare ciudată, ca o rugăciune veche purtată de vânt. Şoapta aceea lăuntrică a morţii nu-l îngrozea, ci îl aşeza într-o linişte tainică. (…) Se împăca în sinea lui cu gândul că lupta sa nu era în zadar, chiar dacă va pieri. Credea, cu tărie, că fiecare glonţ tras pentru dreptate era o rugăciune.
O lume curată se stinge (şi nu ca urmare a blestemului) sub tăvălugul nemilos al galonaţilor atei şi trădători şi doar spiritul de jertfă rămâne, cel de care dă dovadă maica Emilia, salvându-i pe cei trei copii, pentru a-i creşte în afara întunecatei doctrine. Iacob Mândrilă plăteşte cu viaţa crezul în libertate, ceea ce se va întâmpla şi cu Dafina, aruncată într-o groapă comună. În final, V. Aioanei îşi recuperează o parte din personaje şi-i aşează într-un fascicul de lumină, aducându-i pe ei şi urmaşii lor dincoace de tulbureala decembristă, când lumina aducătoare de speranţă a fost alungată de profitori într-un „capăt al tunelului”.
E limpede. Blestemul se prezintă ca roman al împlinirilor prozatorului. Dacă evenimentele din carte se pot constitui în veritabile documente istorice, naraţiunea, cu înlănţuirea episoadelor, nu-l lasă pe cititor să răsufle, în vreme ce aspectul estetic al scriiturii domină întreaga tramă a romanului, textul, în întregimea lui reprezentând, cu siguranţă, întregirea bucovineanului Vasile Aioanei ca scriitor.
IOAN ŢICALO
Comentarii