La împlinirea celor 115 ani de la naşterea marelui filosof Emil Cioran, harnicul „comentator profesionist al filosofiei şi literaturii române”, după cum îl etichetează Theodor Codreanu în prefaţa cărţii, tecuceanul Ionel Necula, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, se prezintă în faţa admiratorilor gânditorului parizian, cu rădăcini răşinărene, cu masivul tom Emil Cioran de veghe la devălmăşiile lumii (500 de pagini), apărut în condiţii grafice de excepţie la Editura „Junimea” din Iaşi, 2026.
De fapt, această operă este încununarea celor 12 lucrări apărute începând cu 1994 şi dedicate lui Emil Cioran, semnate de Ionel Necula. Pasiunea pentru marele gânditor ne este dezvăluită de autor chiar din Precuvântare: „Eu n-am devenit cioranian ca urmare a lecturilor sale; m-am născut cioranian, adică am fost înzestrat cu o spaimă metafizică faţă de lume, faţă de viaţă şi faţă de nepătrunsele taine ale transcendentului. Am fost un cioranian „avant la lettre”.
Să subliniem faptul că Emil Cioran abordează în opera sa temele eterne ale filosofiei – Dumnezeu, iubirea, timpul, moartea – din perspectiva unei viziuni pesimiste, sceptice şi tragice asupra omului, care, trăind într-o lume în întregime absurdă şi „în descompunere”, nu are altă alternativă decât „disperarea”.
De la primele sale opere în limba română – Pe culmile disperării, 1933; Schimbarea la faţă a României, 1936; Lacrimi şi sfinţi, 1937, şi până la cele în limba franceză – Precis de decomposition, 1949; Syllogismes de l’amertume, 1952; La tentation d’exister, 1956; Histoire et Utopie, 1960; La chute dans le temps, 1964; Le Mouvais Demiurge, 1969; De l’inconvenient d’etre eé, 1974; Ecarteliment, 1980; Aveux et Anatheme, 1987, Emil Cioran face un adevărat rechizitoriu împotriva tuturor iluziilor fiinţei umane pentru a-şi justifica existenţa. El denunţă ideologiile, doctrinele şi farsele sângeroase, subliniind nimicnicia omului în faţa imensităţii timpului.
În structura cărţii, Ionel Necula moşteneşte modelul monografiei clasice a lui George Călinescu, pornind de la o călătorie la Răşinari şi continuând cu prezentarea generaţiei „Criterion”, care a suferit în contextul istoric patru mari deformări: martirii (Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Mihail Polihroniade ş. a.); rataţii (Emil Botta, Petre uţea, Nichifor Crainic ş. a.); pribegii (Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionesco ş. a.) şi stăruitorii (Lucian Blaga, Constantin Noica, Traian Herseni ş. a.). Astfel Ionel Necula realizează portrete concentrate sau extinse ale tuturor personalităţilor din acei ani cumpliţi.
Subcapitolul Cioran şi condiţia filosofiei deschide calea către complexitatea gândirii scepticului nemântuit, cu întrebarea esenţială: Cum este posibilă o filosofie originală?
Alt subcapitol, Un popor pe gustul lui Cioran ne frapează prin originalitatea caracterizărilor: Fascismul italian şi falsa grandoare, spiritul francez de la grandoare la decadenţă, spiritul britanic sau vitalitatea în recesiune, Spania – un tărâm al exuberanţei, identitatea germană sau spiritul obsedat de principii, spiritul maghiar – o formă de tristeţe cronică, viscolirea rusă în haloul suficienţei de sine, evreii – un popor de singuratici sau naivitatea îngerească a americanilor.
Despre români, spre deosebire de prietenul său Constantin Noica sau Lucian Blaga, Cioran n-are numai cuvinte de laudă. De fapt, studiul său Schimbarea la faţă a României vine ca replică la Spaţiul mioritic blagian. În timp ce Blaga îşi extrăgea concluziile din cercetarea adâncurilor şi din scotocirea abisurilor, a etajului şi a subsolului, a fonicului şi a cripiticului din firea românească, scepticul de la Răşinari îşi formulează concluziile dintr-o observare direct, istoristă, fără să evoce nevoia unor creşteri epistemice noi – categoriile spontanteităţii plăsmuitoare, singurele, după Blaga, care ar putea să scormonească prin tectonica esenţei româneşti pentru a realiza cunoşterea luciferică, un tip de cunoaştere mai special, mai potrivit pentru procesarea gnoseologică a profunzimilor din fiinţa românească.
Ideea cioraniană a „neantului valah” ar putea fi privită ca o reacţie faţă de gânditorii români mai vechi sau mai recenţi care se arătau încântaţi de calităţile firii noastre entice. La vremea apariţiei acestui studiu, domina gruparea celor care aşezau condiţia românească de fiinţare într-un halou diamantin şi uşor idilic, mai ales prin Eminescu, Iorga, Mircea Vulcănescu şi C. Noica.
Totuşi, faţă de Eminescu, Cioran a adoptat o atitudine mai înţelegătoare: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentariului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Niciunul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă pentru noi? Fără Eminescu am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.”
Dintre lacunele entice româneşti, Cioran vorbeşte despre excesul de raţionalitate, scepticism, nenoroc, spiritul românesc la răspântia dintre mântuire şi pierzanie, fatalism, zeflemea şi ironie, căderea în mediocritate, biserica ortodoxă, media culturală scăzută…
Spre finalul cărţii, Ionel Necula afirmă tranşant: „Scepticul de la Răşinari nu poate fi explorat şi asumat printr-o singură lectură; el reclamă reveniri, insistenţe şi relecturi sistematice, adâncite. Nu poţi deveni cioranian dacă nu te-ai consternat de toate derapajele acestei lumi şi de efectele nefericite pe care imensele acumulări de substanţă nucleară le poate genera, fie şi printr-un simplu accident. La porţile civilizaţiei noastre fragile nu mai stă barbarul aşteptat de Cioran, ci omul şcolit şi propriile noastre nesăbuinţe…”
Prof. SILVESTRU PÂNZARIU, Siret
Comentarii