Citea cu ochii atenţi, fără să observe lucrurile din jur: tracii credeau într-un zeu, Zbelsurdos, zeu al luminii de fulger. Iar dacii, aproape de ei, aveau un zeu, singurul zeu cunoscut al lor, Gebeleizis, zeu al cerului de furtună, al ploii şi al fulgerelor. Uneori era privit ca zeu al luminii, desigur al luminii fulgerelor, fiind şi zeu al vijeliei şi al cerului înnorat.
Un alt zeu, Zamolxis, nu putea fi decât un reformator religios sau un mare preot. Trăise printre oameni, le spusese mari adevăruri – aceasta nu este biografie antică de zeu. Probabil se închina lui Gebeleizis, la care veneau mesajele oamenilor prin soli aruncaţi în suliţe şi al căror suflet urca în cerul lui.
Dar cerul lui era cerul întunecat de nori şi, probabil, singura efigie cunoscută a dacilor, singura reprezentare posibil religioasă era dragonul cu cap de lup, ridicat pe timp de furtună, care vuia ca vijelia.
Era chipul neuman şi forţa zeului fulgerelor şi al marilor ciocniri de nori, chipul lui Gebeleizis, zeu al aristocraţiei militare.
Cândva, un popor din vechime divinizase furtuna, dezlănţuirea ploii şi a tunetelor, negura de pe vârful munţilor, grindina şi fulgerele.
Era un zeu al luminii. Lumina Soarelui, blândă sau arzătoare, de răsărit şi apus, nu era lumina lui Gebeleizis. Nici lumina schimbătoare a Lunii, nici Luna plină sau nouă, în creştere sau descreştere. Nici lumina stelelor, noaptea, când totul se acoperă de o ceaţă argintie; o lumină care nu se reflectă, ci pătrunde în apa lacurilor şi a izvoarelor, care strălucesc din interior.
Dar mai există o lumină, o lumină de o clipă, lumina liniilor şerpuind pe cer şi coborând spre pământ cu tunete puternice – lumina fulgerelor. În întunericul norilor, o lumină răsare pe cer şi loveşte pământul. Alta şi alta, la fel. Ca nişte şerpi care coboară din nori, ei sunt puterea lui Gebeleizis şi lumina lui.
În jur se lăsa întunericul, lumina felinarelor de afară intra pe fereastră, iar tânărul citea şi citea. Avea să-l găsească mai târziu ziua, şi alte zile, citind, oprindu-se, plecând şi întorcându-se. Era adevărul lui, adevărul lui pe care-l căutase şi-l găsise.
NIADI CERNICA
Comentarii