La 125 km nord-vest de Tokyo, într-o zonă înconjurată de munţi, se află Tomioka, un oraş legat istoric de spaţiul european. Fabrica de Mătase Tomioka, unul dintre primele miracole economice din Japonia modernă şi devenită între timp Patrimoniu Mondial UNESCO, a fost construită aici în 1872 sub supervizarea inginerului Paul Brunat, folosind tehnologie franceză.
Această fabrică a fost rodul unei colaborări internaţionale unice pentru acele vremuri. Pe de o parte se afla Europa, care se confrunta de pe la 1850 cu o criză: o epidemie de pebrină decimase viermii de mătase din Franţa şi Italia, afectând drastic producţia de fire de mătase pe continent. Mătăsurile japoneze au captat atenţia francezilor la Expoziţia Universală de la Paris din 1867, unde Japonia participase prima oară. Însă când a venit vorba ca Japonia să exporte fire de mătase, s-a dovedit că nu putea asigura nici fire de o calitate consistentă, nici cantitatea de care Franţa şi alte ţări europene ar fi avut nevoie.
Pe de cealaltă parte era Japonia, abia ieşită dintr-o perioadă de izolare care durase mai bine de două secole, impusă de guvernarea shogunală de tip feudal. Odată cu restaurarea puterii imperiale din 1868, se formase un guvern de politicieni atenţi la scena internaţională şi hotărâţi să prindă din urmă pasul industrializării şi modernizării, conştienţi că altfel riscau ca ţara lor să devină colonie.
Când a apărut ideea înfiinţării unei fabrici de fire de mătase în Japonia, guvernul Meiji a acordat tot sprijinul posibil – de la a invita specialişti francezi şi englezi care să construiască fabrica şi să instruiască personalul, până la a construi căi ferate – primele din ţară – care legau Tomioka de Portul Yokohama la o distanţa de 150 km, asigurând eficienţa transportului. Locaţia fabricii fusese aleasă intenţionat într-o zonă renumită pentru sericicultură, la sugestia lui Shibusawa Eiichi (1840-1931), membru al Ministerului de Finanţe pe atunci, care făcuse parte din delegaţia japoneză la expoziţia din Paris. Născut într-o localitate la doar 45 km de Tomioka, Shibusawa cunoştea bine zona. El a devenit ulterior cel care a revoluţionat sistemul financiar japonez, punând bazele multor instituţii şi companii care există şi astăzi. Portretul lui este pe actuala bancnotă de 10,000 de yeni.
Inginerul Paul Brunat şi familia lui au locuit timp de aproape trei ani în Tomioka până fabrica a intrat în funcţiune. Reşedinţa Brunat există şi acum pe terenul vechii fabrici; a funcţionat o vreme ca şcoală de formare pentru angajatele fabricii. Chiar şi după plecarea lor, instructori şi medici europeni au continuat să fie prezenţi în fabrică, fiind printre primii specialişti străini care lucrau în Japonia la solicitarea guvernului japonez.
Fabrica de Mătase din Tomioka a devenit primul centru de prelucrare a mătăsii complet mecanizat din Japonia. Veniturile obţinute din exporturile de fire de mătase au fost peste aşteptări, dând avânt economiei japoneze şi propulsând sericicultura ca industrie naţională.
Contribuţia acestei fabrici la modernizarea Japoniei a avut şi un aspect legat de emanciparea femeii. În mod tradiţional, prelucrarea gogoşilor de mătase era o activitate de care se ocupau femeile. De aceea, în primele decenii de funcţionare, Fabrica de Mătase Tomioka a angajat exclusiv tinere cu vârste între 15 şi 25 de ani, devenind primul centru din Japonia unde femeile lucrau cu plată un număr fix de ore pe zi, cu locuinţă asigurată în căminele fabricii, cu o zi liberă pe săptămână, concediu anual şi controale medicale regulate. Condiţiile de muncă şi succesul fabricii au transformat ideea de a lucra aici într-o carieră de vis pentru multe tinere japoneze, care veneau aici din toate colţurile ţării. Ulterior, au apărut fabrici cu acelaşi profil şi în alte zone.
Bineînţeles, şi oraşul s-a dezvoltat în aşa fel încât să acomodeze nevoile domnişoarelor care lucrau în fabrică. La începutul secolului al XX-lea apăruseră cafenele, cinematografe şi magazine unde tinerele îşi petreceau timpul liber. În zilele noastre, activităţile turistice locale dau şansa vizitatoarelor să îmbrace uniforme de kôjo, cum erau numite angajatele fabricii, şi să viziteze locuri unde se simte încă prezenţa lor – de la cafenele cu decor inspirat de Art Nouveau până la templele unde tinerele se duceau să se roage.
Fabrica de Mătase Tomioka a fost administrată de către stat până în 1939, când a fost privatizată şi redenumită Fabrica Katakura, continuând să producă fire de mătase. A rămas în funcţiune până în 1987, când şi-a închis porţile neputând să mai facă faţă concurenţei care venea din partea firelor sintetice. În 2014, clădirile fabricii au intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO. Actualmente, se bucură de atenţia turiştilor japonezi – de la grupuri de elevi care vin aici în excursii de studiu, până la adulţi fascinaţi de arhitectura europeană. Construite din cărămizi roşii, obţinute şi ele abia după multe încercări şi eşecuri prin munca artizanilor japonezi care le produceau la începutul anilor 1870 pentru prima dată în ţara lor, clădirile vechii fabrici captează şi acum privirile prin arhitectura lor distinctivă, diferită de peisajul oraşului din jur.
Tomioka are din păcate relativ puţini vizitatori străini – preponderent din spaţiul asiatic, unde există o fascinaţie asemănătoare faţă de tot ce e perceput ca „stil european”. Arhitectura care o face atât de admirată în Japonia este probabil prea familiară celor din spaţiul european sau american.
Am participat la o serie de proiecte de promovare turistică a oraşului Tomioka de-a lungul anilor – scriind articole, oferind consultanţă în crearea unor tururi ghidate şi activităţi, iar mai recent, ţinând un workshop de formare pentru bloggeri locali organizat de către Primăria Tomioka. Mi-a rămas vie în amintire întâlnirea cu un domn de 85 de ani care a participat la acest workshop după ce a zărit întâmplător anunţul la primărie. Work-shopul s-a desfăşurat în cinci etape, având o parte teoretică şi una practică, obiectivul final fiind ca fiecare dintre cei zece participanţi să scrie câte un articol despre turism şi cultură în Tomioka.
Domnul K, născut şi crescut în Tomioka, voia să scrie un articol despre cum trăiau angajaţii de la fabrica de mătase – devenită deja Fabrica Katakura pe când era el elev. Îşi amintea că avusese colegi la şcoală ai căror părinţi lucrau aici, şi că o dată a fost în vizită la unul dintre aceşti colegi, un băiat care locuia cu familia lui într-o cameră de cămin a Fabricii Katakura. Vizita se întâmplase pe furiş, când părinţii colegului nu erau acasă – pentru că accesul pe teritoriul fabricii (unde se aflau şi căminele) era permis doar angajaţilor şi familiilor lor. Întâmplările acestea aveau loc la începutul anilor ‘50, când Japonia încă îşi revenea după război. Din tot ce-a văzut în locuinţa colegului – ne povestea domnul K – i-a rămas întipărit în minte cât de modest trăia colegul lui; căminele angajaţilor nu mai fuseseră renovate de pe la 1920, când Imperiul Japonez era în ascensiune economică. L-a impresionat discrepanţa dintre prestigiul fabricii şi condiţiile de trai ale angajaţilor, o discrepanţă care era de obicei trecută sub tăcere. La o distanţă de câteva zeci de ani, în 2025, amintirea aceea i-a dat imboldul să scrie un articol despre traiul angajaţilor fabricii în anii ‘50 şi ‘60, aducând o perspectivă pe care istoria oficială a fabricii nu o menţionează.
Tot el ne-a povestit despre cât de plin de viaţă era oraşul Tomioka în anii ‘60 şi ‘70 – de la festivalurile anuale unde elevii erau angrenaţi în coruri, grupuri de dans şi trupe muzicale, până la cele peste 120 de restaurante şi cârciumi care funcţionau pe strada din faţa fabricii, mereu pline de clienţi fideli – el însuşi fiind unul dintre ei în tinereţe, pe când lucra la o altă fabrică din acelaşi oraş. Îşi amintea mâncărurile şi băuturile oferite de fiecare local, precum şi primirea călduroasă a gazdelor din aceste locuri de socializare unde se întânea regulat cu prieteni şi cunoscuţi.
Până să-l ascult pe domnul K povestind, imaginea mea despre Tomioka era a unui oraş liniştit, adormit sub povara propriei istorii. Pe strada din faţa vechii fabrici sunt doar câteva cafenele acum, cât să le numeri pe degete. Abia prin ochii cuiva care şi-a trăit tinereţea acolo am putut întrevedea Tomioka drept un oraş viu, forfotind de lume – localnici şi vizitatori, mereu în schimbare, mereu în devenire, plin de poveşti, de dans şi de râsete. Poate că perioada aceasta de linişte şi nemişcare, în care oraşul caută metode să-şi atragă vizitatorii, e doar o pagină dintr-o poveste cu suişuri şi coborâşuri, şi că Tomioka va înflori din nou, într-un nou capitol, aşa cum a făcut-o începând de acum mai bine de 150 de ani, când două popoare şi-au unit voinţa şi puterile ca să înfăptuiască un miracol economic.
RAMONA ŢĂRANU
Comentarii