Eveniment major al Muzeului Naţional al Bucovinei (Constantin-Emil Ursu – „Ce se întâmplă la Suceava – istorie!”), al anului plastic românesc, expoziţia „Ştefan Luchian, un artist universal” s-a deschis la Muzeul de Istorie Suceava în amiaza zilei de vineri, 22 aprilie 2026, cu o participare numeroasă, caldă, emoţionantă. Salutată de reprezentanţii autorităţilor (Nicolae Robu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, Alexandru Covaşă, purtătorul de cuvânt al Primăriei Suceava), expoziţia, singura, cel puţin până acum, din România la 110 ani de la stingerea din viaţă a artistului, a fost prezentată de dr. Constantin-Emil Ursu, director general al Muzeului Naţional al României, drept „un vis devenit realitate”, domnia sa adresând cuvinte de mulţumire instituţiilor care au participat la realizarea acesteia (Muzeul Naţional de Artă al României, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, Muzeul Naţional Brukenthal, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Fundaţia „Jean Louis Calderon” – Galeriile „Cornel Florea” şi Fundaţia pentru Artă, Natură şi Societate), dlui Damian Florea, curatorul expoziţiei, dlor Raluca Teodorescu, Erwin Kessler, Andrei Apreotesei şi Florin Sicoe, managerii instituţiilor colaboratoare, colegilor de la muzeul sucevean (Loredana Bortă, Irina Ţibulcă, Iuliana Roşca şi Iulian Cimpoeşu).
Damian Florea, nu doar curatorul expoziţiei, colecţionar, galerist, ci şi secretar general adjunct al Ministerului Culturii, s-a referit la dificultăţile care a trebuit să fie depăşite pentru reunirea aici a lucrărilor de pe simeze, unele valori tezaur din patrimoniul cultural naţional, legate de asigurări, conservare, transport şi nu în ultimul rând de greutatea despărţirii chiar vremelnice a proprietarilor de comoara lor. A vorbit concis şi despre personalitatea revoluţionară în artă a lui Ştefan Luchian, momentele importante ale biografiei sale şi rânduri despre picturile expuse aflându-se în catalogul bilingv, în română şi engleză (proiect aprobat şi finanţat de Consiliul Judeţean Suceava), lansat la vernisaj: „Ştefan Luchian, un artist universal” de Damian Florea, Editura „Karl A. Romstorfer” Muzeul Naţional al Bucovinei, 2026 (cu traducerea în engleză de Alexandru Kovacs). Pe coperte este reprodus uleiul pe pânză „La treierat”, provenind dintr-o colecţie particulară, dar pe afiş a apărut unica lucrare de Luchian deţinută de Muzeul Naţional al Bucovinei, „Vas cu flori”.
Celor 42 de tablouri şi două panouri decorative, organizatorii le-au adăugat, inspirat, două vitrine cu preţioase tipărituri – cataloage, albume, monografii dedicate artistului. Am tresărit când am văzut într-una din ele volumul parcurs cu nesaţ spre sfârşitul liceului, „Luchian” de Petru Comarnescu, Editura Tineretului, 1965. Fulgerător, a revenit în memorie buchetul de emoţii stârnite de biografia dramatică a artistu-lui şi de poveştile unora din lucrările reproduse alb/negru, pe hârtie cretată, în fasciculul din mijlocul cărţii: portretul lui Eminescu, căruia îi ştiam atâtea poezii pe de rost, pictura cu Marea Neagră la Tuzla, unde petrecusem o vacanţă şcolară de neuitat, „Anemonele” asociate numelui său ca şi „Carul cu boi” aceluia al lui Grigorescu de pe reproducerile înrămate pe holul Liceului „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc şi de pe ilustratele colecţionate de sora mea, artista plastică de mai târziu -Dany-Madlen Zărnescu, portretele pe care i le făcuseră Paciurea, Ion Vlad, Gh. D. Anghel, Camil Ressu, Constantin Piliuţă şi îndeosebi autoportretele sale, între care zguduitorul „Un zugrav”, pe care imaginaţia îl repicta cu ochii închişi. De aceea, impresionată de expoziţie, am reluat lectura lui „Luchian” al lui Petru Comarnescu, trecând – cu înţelepciune poate e prea mult spus, cu învăţămintele vârstei – peste frazele-tribut aduse epocii în care a fost publicată (revăzută şi adăugită) şi retrăind cu tulburare descrierea unor momente din viaţa pictorului şi comentariile la câteva din lucrările sale de vârf şi, desigur, la cele de văzut şi revăzut acum la Suceava. Şi mai ales simţind intensitatea afecţiunii aproape paterne şi admiraţiei vii, cuceritoare, cu care Petru Comarnescu s-a apropiat de Luchian. Cu atât mai mult cu cât Muzeul Naţional al Bucovinei are în grijă o parte a moştenirii spirituale a ilustrului critic de artă, eseist şi filosof (de care s-a ocupat cu devotament şi empatie Nicolae Cârlan), cu atât mai mult cu cât mergând la Sfânta Mănăstire Voroneţ, nu există aprilie sau decembrie în care să nu ajung şi la mormântul său din cimitirul care începe de la zidul de răsărit al lăcaşului cu o lumânare, lângă o alta, lângă altele aprinse înaintea mea.
Din cele douăsprezece autoportrete cunoscute ale lui Luchian, unul este acum la Suceava, te aşteaptă la intrarea în sala mare de la etajul I, Sala media, cea mai potrivită pentru întâlnirea cu celebrul nostru pictor, în dreapta, cu un aer de linişte, care, după privirea pe îndelete a creaţiilor sale îţi apare ca o emblemă a acesteia, timpul care a trecut aşternând parcă un fel de împăcare chiar şi peste zbuciumul din adâncul unor chipuri şi peisaje, fără a le da însă un aer de vechime, artista Lucia Puşcaşu, cu care am parcurs un segment al universului închegat de expoziţie, remarcându-i uimită prospeţimea degajată de culorile sale. Acest autoportret, nedatat, dar considerat de Damian Florea ca, împreună cu „Bretonă lucrând”, adus de la Paris, pictat acolo în perioada petrecută după absolvirea Şcolii Naţionale de Arte Frumoase de la Bucureşti, se bucură de o atentă, pătrunzătoare lectură, ascultare din partea lui Petru Comarnescu, pentru critic toate „fiind adevărate autobiografii, care în sinteza unei imagini glăsuiesc cât o întreagă carte, cât o spovedanie făcută din adâncul inimii şi al conştiinţei”. Să întârziem, aşadar, împreună cu Petru Comarnescu în faţa acestui autoportret, care „în tonuri închise, cu pensulaţii lungi şi nervoase, cu contraste între culori simple şi directe, predominând albul şi negrul, ne înfăţişează un tânăr energic şi frământat de aprige căutări pentru a se realiza ca artist. Este o încordare pe chipul acesta, modelat de lumini şi umbre, un chip deosebit de grăitor, surprins într-o tensiune sufletească, întru nimic înfrumuseţat, ci înnobilat de cugetare şi emoţie. Simţi tăria şi demnitatea întregii fiinţe. (…) Cu discreţie şi sinceritate, Luchian îşi patetizează existenţa de om neliniştit şi încrezător în viitor, blând şi răbdător, înduioşat de ceea ce este omenesc şi arzând de dorul realizării fireşti şi cinstite. /Acest autoportret vesteşte măiestria celor de mai târziu pentru că şi aici simţi sinceritatea observaţiei şi dramatismul trăirii lăuntrice. Şi din expresia psihologică, şi din tehnica folosită reies aprigele căutări ale artistului. (…) Fosforescenţa privirii sale catifelate mărturiseşte un nestăvilit foc lăuntric, energia concentrată a fiinţei sale, blândeţea şi duioşia, care întotdeauna l-au caracterizat. Este portretul unui mare liric, al unei sensibilităţi lucide şi strunite de cugetare.”
Întors în ţară, după studiile la Mnchen şi Paris, Luchian, „unul dintre artiştii cei mai cultivaţi şi mai dornici de cunoaştere pe care i-am avut”, a fost între pictorii şi criticii de atunci o prezenţă rară în râvna desluşirii artei lui Nicolae Grigorescu şi în preţuirea sa absolută, preţuire al cărei ecou se simte în cele mai multe din lucrările de pe simezele zidului vestic al sălii, în sensul accentuat de Petru Comarnescu, „pentru propria dezvoltare”: „Dintre pictorii mai tineri, care l-au iubit şi venerat pe Grigorescu şi i-au urmat învăţătura, dar nu pentru imitare, ci pentru propria dezvoltare, Luchian a fost cel mai apropiat de bunul şi duiosul maestru, cu care de altfel avea multe în comun, şi ca fire, şi ca năzuinţe”. Observând că preferă priveliştilor cuprinzătoare pe cele apropiate, cu detaliile „care definesc spiritul locului”, Petru Comarnescu vede în lucrări din Moineşti şi excepţia, cum este „Peisaj din Moineşti”. Întârziind în admirarea acestuia împreună cu gândul împărtăşit criticului de artă băcăuan Iulian Bucur că este nu puţin Bacău în expoziţie („Dealul Hanganilor”, „La Dulap”, „Hahamul din Moineşti”), trebuie să mărturisesc plăcerea cu care am primit întrebarea vădind interesul literatului Marius Manta, redactor al revistei „Ateneu” şi profesor la Colegiul de Artă „George Apostu” din Bacău, asupra expoziţiei cu câteva zile înainte de vernisaj şi gestul lui Iulian Bucur care, venind de la Bacău la Muzeul de Istorie Suceava pentru prezentarea retrospectivei Angela Pitariu Bolnavu de la mansarda, din „Podul” clădirii, s-a oprit întâi să o vadă fără grabă, cu emoţie şi cu respect pentru iniţiativa, pentru organizarea acestui impresionant eveniment la Suceava.
Periplul vizitatorului în sensul acelor de ceasornic, la care îl invită tăcut autoportretul lui Ştefan Luchian, continuă în acord cu florile din „Scurteica verde”, şi în general cu verdele din peisaje culminând cu cel din „Dealul Hanganilor”, cu o parte din minunatele sale flori. Înainte însă de a ne cufunda în coloritul, mireasma şi starea lor sufletească, să reţinem că împreună cu cele de pe zidul de vizavi sunt lucrări din anii 1908 şi 1909, ani care, scrie Petru Comarnescu, „ridică o culme în opera sa, aceea a peisajului”. Ajungând la florile aşezate de o parte şi de alta a panoului intitulat „Primăvara”, aşa cum portretele încadrează pe cealaltă latură scurtă a dreptunghiului sălii „Vara” – amândouă panouri având rolul metalului unei brăţări în care sunt bătute cele 42 de pietre preţioase ale tablourilor -, nu avem cum, cititori ai cărţii „Luchian” de Petru Comarnescu, să nu ne amintim că pictorul a găsit în flori „însăşi perindarea vieţii, cu bucuriile şi tristeţile ei”. Florile, povesteşte criticul, au fost ultimele pictate de Luchian, înaintea stingerii din viaţă, uneori, în zilele suferinţei, chiar cu pensula legată de mână, de degete. Cât despre „perindarea vieţii”, Petru Comarnescu o descoperă şi o dezvăluie, pe mai multe pagini, completă în celebra „Anemone”, lucrarea din 1908 (pentru că există şi una, pe verticală, din anul 1910). Am recitit aceste pagini adânc mişcată şi de confesiunea valorosului pictor bucovinean Liviu Suhar: „În Muzeul Naţional, liniştea era potrivită pentru a mă lăsa abandonat în mrejele magnetismului cuceritor al capodoperelor expuse. Într-un moment am privit în jur şi am constatat că eram singur. Mi-am întors privirea încă o dată asupra Anemonelor lui Ştefan Luchian şi, instinctiv, am simţit nevoia să îngenunchez în faţa tabloului. Cuvintele unui psalm de recunoştinţă pentru că mă simţeam binecuvântat de norocul să-l privesc în starea sa originală mi-au venit în minte şi le-am şoptit în mine”. Avea „douăzeci de ani abia împliniţi” şi faptul că Liviu Suhar nu s-a sfiit de mărturisirea acestui gest de adoraţie nici după şaizeci de ani, dovedeşte profunzimea sincerităţii cuvintelor şi a resortului intim care l-a determinat să facă acest gest. Cu sentimentul unui gest identic, al lui Petru Comarnescu faţă de opera lui Ştefan Luchian, am citit şi monografia pe care i-a închinat-o. Cu „Anemonele” în memorie şi cu gândul la trupul chinuit al pictorului alinat de priveliştea celor mai frumoase flori pe care i le lăsau la uşă urmaşele „Saftei florăreasa”, să ne bucurăm de darul de flori al expoziţiei: „Crizanteme”, „Vas cu flori” – pictura Sucevei!, „Trandafiri”, „Trandafiri albi”, „Vas cu crizanteme”, „Natură statică – Flori”, „Maci şi spice în ulcică” („Din maci făcuse guri însetate de viaţă…”), „Albăstrele şi margarete”, „Garoafe în pahar”, „Mere şi flori”, „Violete”, încercând să desluşim ce anume a retrăit-trăit Luchian pictându-le din povestea vieţii sale.
După minunatele, maturele lucrări cu fântâna de la Brebu (uleiul şi pastelul) care care flanchează „Crângul verde”, din floarea tinereţii artistului – minunata „Bretonă lucrând”! Apoi, cu marea ei susurându-ne în spate, privirile se îndreaptă din nou spre autoportretul lui Luchian, de data aceasta cu un răgaz mult mai mare pentru celelelalte portrete: pozeurul „Alecu Literatu”, frumoasele „Lica, portret de fată”, „Portret de femeie” şi „Portret de femeie” – (Matilda Luchian Rădoiu), pentru înţelepciunea şi taina „Hahamului din Moineşti” şi, desigur, pentru „Moş Nicolae Cobzarul” – „una din marile reuşite ale portretisticii româneşti”.
Prima şi ultima lucrare din acest periplu personal, pe care de altfel o iau cu mine, autoportretul cu care a venit din Franţa, mă reîntoarce la cartea lui Petru Comarnescu în vara lui 1897, când împresurat de-acum de lipsuri, deşi „fără vocaţia pentru pictura religioasă” acceptă propunerea de a picta catedrala din Tulcea, pictură care a dispărut sub o alta, a unui profesor de desen şi caligrafie, dar criticul este convins că Luchian „era prea artist şi prea corect ca să nu fi făcut ceva onorabil”. Aceeaşi sărăcie îl determină „să picteze din nou pereţii unei biserici, de data aceasta la Alexandria”, unde vădeşte „înclinaţia spre uman, la chipurile dovedind curăţenie sufletească, dar nu şi adâncirea pe care o au cele din frescele de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş”. Rezerva exigentului Petru Comarnescu privind pictura bisericească a lui Ştefan Luchian întăreşte sinceritatea preţuirii şi admiraţiei profunde a criticului pentru portretele, florile şi peisajele sale. Iar nu puţine din reproducerile alese pentru carte întăresc, prin prezenţa originalelor lor din expoziţia de la Muzeul de Istorie Suceava, valoarea acestei expoziţii. Pentru care Muzeul Naţional al Bucovinei merită recunoştinţa noastră şi felicitările tuturor.
Cu acest gând şi cu autoportretul lui Luchian în suflet, am intrat pe poarta cimitirului modest, îngrijit şi străjuit de florile primăverii, să aprind o lumânare la mormântul lui Petru Comarnescu, de Sf. Gheorghe, a doua zi după deschiderea la Suceava a expoziţiei consacrate eroului cărţii sale. Şi împreună cu monumentul lui George Apostu, „Tatăl şi Fiul”, ca şi Tatăl şi Fiul cărţii, cu viaţă şi după noi, am rămas acolo până când lumina lumânării a urcat înaltă şi s-a topit, înmiindu-se, în strălucirea soarelui pe turla Bisericii Voroneţ.
Comentarii