În Mina de Aur din Sado vechile tuneluri au fost reamenajate într-un muzeu cu manechine animatronice care arată condiţiile de lucru în mină de-a lungul celor patru secole de exploatare – de la căpeteniile de mineri care supervizau activitatea până la cei ce săpau direct în inima muntelui, mereu în pericol ca totul să se prăbuşească peste ei – de obicei prizonieri osândiţi la muncă forţată. În timpul shogunatului, prin secolele XVII-XVIII, mina din Sado producea în jur de 400 kg de aur pe an. Descoperirea unei vene de aur în vârful muntelui a dus la săpături efectuate din vârf spre poale; rezultatul a fost că muntele arată ca şi cum s-ar fi rupt în două. Exploatarea minei a continuat şi după restaurarea imperială din 1868, în anii modernizării Japoniei. După introducerea unor tehnologii noi din vest, în deceniul al trelea din secolul XX, se ajunsese la o producţie de 1500 kg de aur pe an, un tezaur care a sprijinit expansiunea Imperiului Japonez în Asia în anii dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Exploatarea Minei Sado a continuat şi după război, deşi la o scară mai mică, întrucât toate fondurile şi eforturile au trebuit direcţionate către refacerea ţării, încetând complet abia în 1989.
Soarele asfinţise deja când am ieşit la suprafaţă din muzeul subteran, oră la care marile structuri de ciment cunoscute drept Kitazawa Flotation Plant, care găzduiseră cândva aparatura de purificare a aurului extras, sunt iluminate. Am putut vedea aşadar cum valuri de lumină colorată făceau clădirile masive să arate ca nişte cetăţi plutitoare. Autorităţile locale sperau că această privelişte avea să atragă cât mai mulţi turişti spre Sado. Nu istoria insulei ca destinaţie de exil, nu tradiţiile legate de teatrul Noh, nu superbele câmpuri de orez terasate cu marea în fundal, nu mina transformată în muzeu şi devenită ulterior patrimoniu UNESCO, ci jocul de lumini care putea fi văzut seara în zona Kitazawa – o atracţie a cărei popularitate nu putea dura prea mult, având în vedere că spectacole de lumini şi projection mapping pot fi văzute oriunde altundeva.
Am încheiat ziua cu emoţii amestecate legate de insulă, de istoria ei, de tot ce îi face identitatea şi farmecul dificil de împachetat într-un brand coerent. Cu nenumăratele ei faţete, Sado se sustrage tehnicilor de marketing, dându-ne o lecţie: unele locuri îşi selectează vizitatorii. Sado nu va atrage mulţimi de turişti ca Osaka sau Kyoto, ci exploratori atenţi care vor să descopere ceea ce Japonia ascunde dincolo de imaginea ei frumos machiată şi falduri de istorie. Ceea ce motivează o asemenea căutare nu e un sentiment ca Schadenfreude – bucuria faţă de necazul sau aspectul negativ al celuilalt, ci satisfacţia că în mintea ta se întregeşte un portret al Japoniei mai aproape de adevăr. Realitatea pune iubirea la încercare, chiar şi când e vorba de ce simţi faţă de o cultură pe care o admiri. De aceea aş îndrăzni să spun că Sado e destinaţia ideală pentru cei care cred că iubesc Japonia şi că o înţeleg.
Urma să ne întoarcem a doua zi, duminică. Colegul meu rezervase bilete pentru ferry-ul de după-amiază, deci aveam dimineaţa liberă pentru explorări individuale, aşa că ne-am dat întâlnire în port după ora prânzului. Verificasem din timp cum se ajunge la Muzeul de Istorie şi Folclor Sado, aşa că am pornit într-acolo cu un autobuz local. Era o dimineaţă ploioasă, ceea ce adâncea atmosfera de peisaj în tuş şi liniştea împrejurimilor.
Cu ajutorul hărţilor digitale, am găsit uşor drumul spre muzeu de la cea mai apropiată staţie de autobuz. M-a întâmpinat o clădire care îşi păstra alura artistică sub patina timpului, fiind ridicată la începutul anilor 70, când Sado înflorise ca destinaţie pentru băi termale. Şi aici, exponatele erau manechine robotice care încep să povestească sau să mişte acţionate de un buton.
Îmi amintesc că am petrecut mult timp în faţa manechinului creat după înfăţişarea fiicei împăratului Juntoku, care se născuse în Sado; crescută aici, auzise de splendoarea curţii imperiale din Kyoto din poeziile şi istorisirile celor din anturajul împăratului exilat, ajungând la rândul ei să compună versuri animate de dorul faţă de capitala pe care nu a apucat să o vadă niciodată.
De asemenea, păsările supranaturale, semne de bun augur, create în bronz de sculptorul Sasaki Shodo (1882-1961), şi el originar din Sado, m-au cucerit minute în şir cu graţia lor, care distilează motive decorative tradiţionale vechi de peste un mileniu şi jumătate cu o sensibilitate modernă. Mi-au amintit, inevitabil, de Pasărea în Spaţiu şi de Cocoşul lui Brâncuşi, dar în timp ce acestea sunt înălţare, mişcare, sunet transpuse în bronz sau piatră, păsările sacre ale lui Sasaki sunt reinterpretări ale imaginarului budist legat de paradis, un imaginar care a trecut prin nenumărate stadii şi schimbări de-a lungul secolelor.
Exponatele despre Zeami, că pentru ele venisem, m-au surprins cu o informaţie inedită. Sunt inspirate de o legendă locală care spune că, într-o vară cu secetă aspră, dansul şi cântecul lui Zeami, devenite rugăciune, au înduplecat zeii, aducând ploaie. Bineînţeles că nu auzisem de această legendă până atunci în toţi anii dedicaţi cercetării operei lui.
Un alt artist, sculptorul Kitamura Seibo, cunoscut pentru Monumentul Păcii din Nagasaki, l-a imortalizat pe Zeami într-o statuie de bronz în care suprapune imaginea lui cu cea a divinităţii budiste a milei, Kannon Boddhisatva. Statuia „Zeami Kannon”, datând din 1985, se află şi ea în Muzeul de Istorie şi Folclor din Sado. Am petrecut în faţa ei câteva minute lungi, pentru că, din nou, imaginaţia artistică îl apropia pe Zeami de divinitate.
E uşor să simţi divinitatea citindu-i textele – piesele de Noh sau tratate de estetică – însă această latură subiectivă nu este încurajată în procesul de cercetare. Nu e loc pentru entuziasm extatic când compari copiile existente ale lurărilor lui şi găseşti cuvinte în plus sau în minus; toată atenţia îţi este solicitată de detalii, de motivele diferenţelor dintre copii (dacă sunt intenţionate sau nu), şi de interpretările diferite de care au avut parte cuvintele lui de-a lungul timpului. Cercetarea lucrărilor lui Zeami îţi cere o luciditate exemplară ca să nu te pierzi în detalii şi să nu te laşi indus în eroare de negura secolelor. Ca să ajungi în Sado şi să-l găseşti imaginat ca semizeu…
Găsisem pe această insulă mai mult decât mă aşteptam, mai mult decât puteam duce. Impresiile nu s-au lăsat procesate imediat; abia după câteva luni mi-am dat seama ce semnificaţie aveau pentru mine descoperirile legate de Zeami în Sado. Îi privisem ani la rând opera din perspectiva cercetării; ştiam că studiul lui Zeami ajunsese într-un blocaj – s-a spus cam tot ce se putea spune despre el pe baza documentelor existente. Câtă vreme nu se descoperă vreun alt document istoric, e dificil de adus ceva nou în cercetarea lui Zeami. (În treacăt fie spus, acesta e motivul pentru care lucrez în media acum şi nu în cercetare.) Însă în Sado am găsit o perspectivă artistică asupra operei şi personalităţii lui Zeami, animată de legende locale. Iar perspectiva artistică e vie şi revigorantă – surprinde şi inspiră, fără să cunoască limite sau blocaje.
După călătoria în Sado am deschis cărţile cu piese Noh semnate de Zeami şi am recitit din ele după mai mult de patru ani în care le aruncasem doar câte o privire vinovată pe raftul din bibliotecă. Recitindu-le, am simţit după multă vreme încântarea care m-a făcut să studiez japoneza suficient de bine încât să le pot citi în original şi fascinaţia care mă însufleţise de-a lungul anilor de studiu. O fascinaţie care nu are prea multe în comun cu luciditatea de care e nevoie în cercetare, dar e, cred, de aceeaşi sorginte cu visurile artiştilor care i-au imaginat episoade din viaţă şi din creaţie.
RAMONA ŢĂRANU
Tokyo
Comentarii