Într-o astfel de discuţie, utilă fără doar şi poate – nu numai cultural, ci şi pentru reprezentarea cât mai corectă a trecutului şi a cazului de faţă concret, precum şi a altor cazuri cu similitudini, până astăzi –, e mai întâi de ţinut seama de condiţia reală a ceea ce s-a desemnat prin PCdR: de fapt, până să devină aievea Partidul ori, spus altfel, să ajungă să se manifeste identitar printr-un nerv propriu de această factură (şi nicicum doar declarativ, aici el rămânând toată viaţa lui ipocrit), doar o filială, o sucursală, un serviciu teritorial al unui organism ierarhic superior şi străin, suprastatal şi supranaţional, aflat în slujba unei puteri cu interese şi ambiţii expansioniste consacrate şi creat de ea anume pentru asta prin exploatarea cu încredere şi cu anume succese a virtuţilor în materie ale ideologiei şi ale propagandei (exportul de revoluţie) ca, desigur, avangardă a armelor.
Aşa ceva fiind preeminent, cel care avea să se autodesemneze de timpuriu drept Partidul, să se erijeze tot de timpuriu în luminator, călăuză şi conducător al poporului muncitor în existenţa acestuia concepută ca mers istoric printre ireconciliabile adversităţi social-politice şi, ca urmare, angajat şi depăşind, victorios întotdeauna, mari şi legice lupte de clasă, să se prezinte ca reprezentând poporul cu faptele şi personajele lui cele mai de vază – adesea văzute astfel într-o interpretare proprie, dar adjudecate şi prin confiscare –, să promită mincinos mai orice aducând drept martori că nu minte o ideologie a suspiciunii, a urii şi a duşmăniei vindicative şi revanşarde ridicate la rang de adevăr obiectiv absolut, precum şi pe edificatorii ei, Marx, Engels, Lenin şi Stalin, cu numele şi imaginea lor puse să le înlocuiască pe cele ale sfinţilor din calendar şi cu citate din biblia lor exclusiv pământeană şi plebee etc., PCdR a colportat prin activişti plătiţi – fie asta şi cu promisiunea unui scaun la masa puterii lui viitoare iminente ca şi viaţa veşnică de apoi şi e drept că, pedeapsă pentru trădarea de patrie care le-a fost îndeobşte munca de partid, prigoniţi ca mucenicii şi frecvent supuşi unor corecţii aspre – viziunea asupra lucrurilor de tot felul venită de la Centru (Cominternul – Internaţionala a III-a Comunistă cu diferitele ei birouri), a executat hotărârile luate acolo, a făcut analize ale stărilor din patria proprie în baza criteriilor sau grilelor primite din afară şi au întocmit rapoarte destinate eşalonului superior. Arhivele de documente de la Moscova o probează. PCdR însuşi, apoi, a fost mult timp condus de străini (în toate înţelesurile cuvântului) desemnaţi în acest scop de la Centru şi a avut, de asemenea, printre activişti şi membri, numeroşi străini (doar ca etnie, dar şi ca cetăţenie), după cum şi reprezentanţi cu atribuţii de execuţie şi de relaţie la nivelul moscovit. Se cer privite mereu cu rezerve statisticile, dar nu e de contestat că ele pot să dea adesea idei de avut în vedere – drept care se află în circulaţie, pentru mijlocul anilor ’20, după scoaterea în afara legii a partidului comuniştilor români (o măsură măcar pripită, ţinând de o politică minoră practicată într-o democraţie fragilă, dacă nu total eronată!) câteva cifre interesante: din cei 1000-1200 de membri ai PCdR aflaţi în închisori, 45-50% ar fi evrei, 15-20% ar fi unguri, 15% ucraineni şi ruşi şi, pe lângă alţii, precum bulgarii şi germanii, doar 10-12% români.
Or, e anevoie de crezut că instituţia statală a proaspetei Românii Mari – realizată, aceasta, conform viziunii răspândite şi îmbrăţişate larg atunci şi vii în conştiinţa românească până azi, printr-o Mare Unire – ar fi avut motive să fie mai clementă cu românii decât cu alogenii care îi contestau Regatului legitimitatea aşezării în noua lui condiţie şi chiar îndreptăţirea în a cultiva o atare aspiraţie. Ba încă dimpotrivă: duşmănoşi ori numai reticenţi, poate că da, etnicii străini, dar având cu ei circumstanţa atenuantă că, fără voia lor, odată cu venirea în componenţa României a teritoriilor care le erau patrie, pierdeau cetăţenia în care ei, familiile şi comunităţile lor trăiseră şi li se impunea una nouă, străină. Şi de o anume relevanţă în chestiune pot fi şi alte date vehiculate de istorici: la capătul celălalt al perioadei, urmare a ultimatumului sovietic, deşi ar fi existat cauze din care administraţia românească să nu se bucure de un renume bun şi să nu fie regretată printre localnici, lucrurile s-au petrecut astfel încât să se vorbească despre un veritabil exod (cu cifre, totuşi, mai mult presupuse decât precise şi care nu se referă numai la etnicii români), dinspre Basarabia şi nordul Bucovinei mai cu seamă, spre o Românie care în 1940 rămânea mică, dar nu de ignorat şi nerâvnită, precum şi, de asemenea, în acelaşi timp, de intrarea organizaţiilor şi organismelor PCdR din Bucureşti şi din ţară într-o veritabilă criză de personal înalt ca urmare a retragerii acasă, în aceleaşi teritorii, cu aprobare ori din iniţiativă proprie, a unui număr însemnat de activişti comunişti cu funcţii şi atribuţii importante. Pentru contribuţia teritoriului de peste Prut la istoria comunismului din România şi nu numai ar fi de menţionat nume precum ale născuţilor acolo – Pavel Tcacenco, Vitali Holostenco, Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Alexandru Bârlădeanu, Leonte Tismăneanu, Miron Constantinescu, Alexandru Nicolski, Ghorghe Pintilie, Olga Bancic, Natalia Scurtu, Ofelia Manole, Liuba Chişinevschi, Vanda Nicolschi, Tatiana Bulan, Tamara Dobrin etc. – dar şi ale unora legaţi prin activitate de mediile revoluţionare basarabene, precum Petre Constantinescu-Iaşi, Constanţa Crăciun şi chiar Ana Pauker şi Emil Bodnăraş.
În esenţă, fiinţarea şi acţiunea PCdR şi ca urmare, a oamenilor lui, sunt de privit ca fiind legate determinant de condiţia partidului de etaj secund, subordonat, al executanţilor – iar aderarea la proiect, pe limba de azi, e de explicat nu numai ca făcându-se în virtutea entuziasmului generat de găsirea, aici şi astfel, a căii noi şi drepte spre viitor, ci mai ales în baza unor riguroase şi severe angajamente şi asumări de obligaţii. Nu sunt de evocat cine ştie ce principialităţi în privinţa asta nici pentru epoca leninistă, dar cu ascensiunea lui Stalin, realitatea aceasta devine tot mai consistentă. Ceea ce a rămas în istorie sub desemnarea de Marea Teroare o arată din plin: căzuţii în dizgraţie din orice motiv, cetăţeni ai proiectatei republici mondiale a sovietelor, nu doar propriu-zis sovietici, sunt epuraţi – de regulă învinuiţi de spionaj, arestaţi, trimişi în lagăre, condamnaţi şi executaţi. Între cazurile cele mai cunoscute de comunişti din România refugiaţi la Moscova ca să scape în ţară de urmăritorii de la Siguranţă ori având vreo misiune acolo şi care şi-au aflat în aceste circumstanţe sfârşitul: Marcel Pauker, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, Imre Aladar, Eugen Rozvan etc. – de regulă urmare a unor detractări tovărăşeşti, semn că încăierarea intestină pentru putere a fost mereu acerbă şi necruţătoare la vârful piramidei comuniste, doar mijloacele diferenţiind, privitor la ea, între PCdR şi Partid. Printre cei care au scăpat neatinşi de furia suspicioasă stalinistă: Ştefan Foriş, Ana Pauker şi Vasile Luca, dar şi Mihail Roller şi Teohari Georgescu – puţini fiind însă cei care, precum Gheorghe Stoica, nu şi-au găsit naşii acasă.
Nu mai puţin important pentru cunoaşterea lucrurilor aşa cum au fost ele în realitatea lor e faptul de a şti că Partidul, rescriindu-şi continuu istoria – în scop propagandistic şi adecvând-o continuu, în acelaşi timp, conjuncturilor şi interpretării la zi, convenabile, a marxism-leninismului – operează în construirea discursului despre sine cu un instrumentar bogat de fardare şi, pe de altă parte, la fel de atent în preconizarea efectelor şi de lipsit de scrupule, apelând la trecerea sub tăcere a ceea ce se consideră a fi devenit anevoie de înţeles ori de acceptat şi, în orice caz, aducător de prejudicii de imagine. Prepoziţia din titulatură (P.C. din România), de pildă, pune mai întotdeauna Partidul în dificultate, drept care, după ce el o elimină după război şi devine P.C.R. (înainte de a forma PMR, în februarie 1948, prin includerea P.S.D.), uită frecvent să vorbească despre fostul PCdR. În ediţia românească a Dicţionarului politic sovietic (redactor, prof. B.N. Ponomarev) dată la tipar în acelaşi an cu apariţia lui la Moscova, 1958 – destinată, se precizează, unor cercuri largi de cititori şi având, faţă de originalul în limba rusă, unele modificări… – la articolul despre PMR se pot citi consideraţii mai vechi, dar şi mai noi la care Partidul ţine mult. Aşa: PMR este continuatorul tradiţiilor revoluţionare ale Partidului Comunist Român (nu al PCdR!) şi mai este, în ilegalitate, conducătorul luptei revoluţionare a clasei muncitoare şi a ţărănimii muncitoare din România precum şi, susţinere perpetuată, singurul partid care a luptat cu hotărâre pentru apărarea intereselor fundamentale ale poporului român, pentru salvarea ţării din gherele fascismului şi războiului… Şi altele asemenea – atât de persuasive în formulare şi atât de vehiculate, încât au putut trece şi trec încă drept vorbe, iar mirarea dinaintea lor a putut şi mai poate fi privită cu mirare.
O circulară adresată în august 1940 de către C.C. al PCdR organizaţiilor din teritoriu şi care, în principal, se vrea aducătoare de clarificări în chestiunea dreptului la autodeterminare până la despărţirea de stat poate să probeze printr-o mostră de slujire cu zel agresiv şi servilism proso-vietic, cine sunt producătorii discursului propagandistic al PCdR. Aici se spune că: Pe teritoriul României a luat fiinţă o puzderie de organizaţii făţiş antisovietice de aşa-zişi studenţi basarabeni şi bucovineni refugiaţi, de rezervişti, organizaţi de alb-gardiştii ucraineni de sub conducerea petliuristului Zalozeţchi şi compania, menite să se ocupe nu numai cu aţâţări antisovietice, ci şi cu organizarea de acte diversioniste şi spionaj antisovietic. România Mare a fost un loc de refugiu pentru cei aici vizaţi, doar că Vladimir Zalozeţchi-Sas a avut renumele unui intelectual şi om de cultură respectabil şi al unui politician ucrainean moderat şi legalist, iar combinaţia de alb-gardism (partizanat al Rusiei unite şi indivizibile) şi petliurism (luptă pentru o statalitate ucraineană suverană), posibilă sub ştreangul antibolşevismului, ar fi însemnat trecere peste esenţa fiinţei lor.
AUREL BUZINCU
Comentarii