Unde anume ar fi de identificat, în povestea din jurul lui Ştefan Foriş, semne de emancipare de tutela atotputernică a Moscovei?
Explicit – şi relevant în acelaşi timp pentru bătălia cruntă pentru putere din Partid şi prin acesta din guvern şi din statul nou care acum se pune la cale, dar şi pentru buimăceala în care se zbate şi acţionează lumea politică a momentului – este reproşul Anei Pauker făcut comuniştilor autohtoni care, comandaţi de cei aflaţi în detenţie, ar fi răsturnat conducerea aleasă a Partidului spre a-i lua locul. Conducere aleasă de …Comintern în 1940 – când Foriş îi urmează lui Bela Brainer, mort în martie, apoi este desemnat, tot la Moscova, secretar general, iar asta, se spune, pentru că va fi contat mult în evaluare lui fidelitatea dogmatică faţă de Uniunea Sovietică. Conducere legitimă, astfel, în relaţie cu statutul de PCdR, acela doar de filială, pe care însă autohtonii, cu deosebire cei din detenţie, îl văd, îl concep, îl proiectează drept altceva.
Ana Pauker însăşi, probabil că luată de val, proferându-şi reproşul, e angajată în lupta pentru putere în Partid – ceea ce este o depăşire din iniţiativă proprie a mandatului ei moscovit, întrucât nu se ştie să fi fost trimisă la Bucureşti (unde ar ajunge pe 16 septembrie) pentru a prelua puterea şi nici măcar pentru a se implica în lupta pentru aceasta, ci numai spre a reprezenta, împreună cu mulţi alţii din desantul ocupantului sovietic, interesele U.R.S.S. în construirea României postbelice – interesele ascunse, nerostite. Sigur, ea vine în cercul Partidului, dar dacă ajunge să le facă vârfurilor acestuia şi, de asemeni, să şi încaseze acuze (cum ar fi cea privitoare la atragerea legionarilor în Partid – discutabilă, măcar de nuanţat), faptul e dovadă de implicare în disputa bucureşteană şi totodată semn de ignorare a Moscovei, care cere în Partid, mai ales în condiţiile de criză, supunere, disciplină, consens, armonie. Iar Ştefan Foriş, în disputele şi conflictele lui, nu cere nici el altceva.
Aripile, de bună seamă, se şi întâlnesc şi se leagă una de alta, poate chiar pentru bună impresie câteodată, în punerea la zid nedreaptă a lui Iuliu Maniu şi a ţărăniştilor, în condamnarea în general şi tot nedreaptă a partidelor istorice petru pactizare cu duşmanul, în afirmarea gălăgioasă a neadevărului că guvernele Sănătescu şi Rădescu ar boicota aplicarea prevederilor Armistiţiului şi altele tot atât de trebuitoare nevoii Partidului de a ieşi în faţă şi de a se impune politic, până la a fi de partea arestării şi înscenării de procese unor ilegalişti incomozi ori trecuţi pe listele răzbunării, cu Lucreţiu Pătrăşcanu între ei, şi la aprobarea executării, aşa cum aceasta s-a făcut, a lui Ştefan Foriş. Preţul plătit de autohtoni până la epurarea, în sfârşit, şi a moscoviţilor neconvertiţi: nu ceea ce ocupantul şi-a însuşit ca ocupant, ci cântecul elogios dedicat măreţei Uniuni Sovietice şi marelui Stalin – într-o parte a lui, pentru că cealaltă parte, cine să-i ştie mărimea, a fost cheltuială de durată cu binecuvântarea şi sprijinul, tot de durată, pentru învingătorii din Partid.
Dar şi Foriş şi-a avut independenţa lui faţă de Moscova, e drept că, probabil, mai mult de nevoie decât de voie. Există chiar o mărturie a Victoriei Sârbu din 1953, adevărat că făcută în arest, poate că sub constrângere,conform căreia Foriş şi Kofler urau de moarte Uniunea Sovietică şi îi doreau aduşi în ţară pe anglo-americani, iar legăturile intermediate de Kofler cu industriaşul Alexandru Ştefănescu (văzut ca agent al spionajului englez), finanţator al Partidului cu sume importante, ar fi implicat, acceptate de Foriş, nişte directive şi instrucţiuni ale acestuia antisovietice şi de elminare din conducerea de partid a numeroaselor elementelor comuniste devotate U.R.S.S. La această dată, trebuie avut în vedere, fireşte că nu şi ura faţă de sovietici, însă simpatia pentru anglo-americani nu este o culpă nici printre comunişti – aşa cum se va întâmpla ceva mai târziu. Un document elaborat ce conducerea PCdR în iunie 1943, explicativ în legătură cu dizolvarea Internaţionalei a III-a Comuniste spune: Există două tabere categoric deosebite şi distincte: una e blocul Naţiunilor Unite în frunte cu Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Anglia, cealaltă e Pactul Tripartit; una luptă pentru ideea de independenţă a tuturor naţiunilor, fie ele cât de mici, cealaltă – pentru stăpânirea lumii de către Germania hitleristă, Italia fascistă şi Japonia şi împărţirea lumii între aceste trei gigantice imperii; de o parte e lupta înflăcărată pentru libertate, de cealaltă e dezlănţuirea hoardelor cotropitoare, pentru înrobire. Tot aici se putea găsi, dacă se considera necesar, şi dovada unei situări a lui Foriş deplin conformată viziunii Moscovei: nu Internaţionala ar fi născut mişcarea comunistă şi partidele acesteia, ci invers, pentru că Internaţionala Comunistă s-a născut din nevoia pe care au simţit-o toate partidele comuniste de a se uni. Ea a fost o organizaţie superioară formată din conducătorii partidelor comuniste din lumea întreagă, în slujba acestor partide şi a maselor pentru care ele luptau şi se jertfeau. Chiar Partidul Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice nu era decât o secţie a acestei Internaţionale, fireşte cea mai puternică. Încât: Atunci când această formă superioară de organizaţie socoteşte că existenţa ei nu mai este folositoare, că nu mai corespunde nevoilor de la ordinea de zi şi hotărăşte să se dizolve însemnează că partidele comuniste, care au format-o şi acum – în urmă – au dizolvat-o, [continuă] să trăiască, să-şi ducă lupta şi să pregătească vremurile noi, până când îşi vor îndeplini misiunea lor cu adevărat istorică în transformările sociale ale societăţii omeneşti, până când se va ajunge la ţelul final: societatea fără clase, fără exploatare şi fără război…
În orice caz, una dintre învinuirile care i s-au adus lui Foriş, probabil că una dintre cele mai ipocrite, a fost aceea a ruperii C.C. condus de el de tutela sovietică – interpretată ca aflată în legătură cu sprijinirea trădătoare a regimului Antonescu, a hitlerismului, a imperialismului anglo-american chiar, toate acestea însemnând automat, mecanic asociate, susţinere a războiului nedrept şi criminal antisovietic şi sabotare a strădaniilor clasei muncitoare de a acţiona de pe poziţia cea dreaptă. Ceea ce, peste efectele serviciilor pe care clica Foriş le-ar fi făcut Siguranţei, ar fi contribuit la a se rări şi mai accentuat rândurile Partidului, la slăbirea lui şi diminuarea forţei cu care comuniştii s-a angajat totuşi – prin cine oare? – în lupta lor eroică împotriva dictaturii lui Antonescu şi a nazismului, precum va arăta necontenit istoria scrisă ulterior a Partidului. Desigur că asta explicând şi cifra redusă a membrilor de partid din 1944 – în paralel, printr-un subînţeles şi numai dacă e nevoie, pentru că altfel Partidul e deja de pe acum însuşi poporul. Totuşi, spre exemplu, către sfârşitul lui 1943, când conducerea Partidului e aceeaşi, mai multe documente ale Inspectoratul General al Jandarmeriei atestă o accentuare a acţiunii propagandistice comuniste în toate straturile sociale. Spune unul dintre ele: Deosebit de trecut, astăzi sunt indicii sigure că întreaga activitate comunistă se concretizează prin lansarea noii formule „Frontul Unic Patriotic”, care în realitate nu este decât o firmă camuflată a vechiului Partid Comunist Român şi care lucrează prin organizaţiile noi Uniunea Patriotică şi Uniunea Tineretului Patriotic.
Nu a fost însă de trebuinţă să se vadă efectul slăbirii Partidului şi, deci, a puterii lui de acţiune, în dispoziţia lui Gheorghiu-Dej de a se rupe orice legături ale comuniştilor din închisori şi din lagăre cu Foriş şi C.C. condus de el. Nu s-au recunoscut nici efectele condiţiilor de război şi de cvasiocupaţie germană din ţară şi ale faptului că între România şi U.R.S.S., aflate în război, a existat efectiv o linie a frontului cu tot ceea ce aceasta presupune, nici ale intensificării puternice a activităţii Siguranţei şi Gestapoului – dat fiind că pe canalele de comunicare cu Moscova ale organizaţiilor patriotice se desfăşurau şi acţiuni de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice.
În 1964, la două decenii de la Eliberare, între cei care se scriu în Scânteia cu acest prilej, sunt şi doi dintre trecuţii prin clica lui Foriş, amândoi însă motivaţi să ocolească ori să conteste părţi şi aspecte ale realităţii pe care Partidul are interes să le lase ascunse: Constantin Pârvulescu şi Ion Vinţe. Pentru primul, diferitele fronturi şi organizaţii antifasciste şi antirăzboinice (ca Uniunea patrioţilor, Frontul patriotic antihitlerist, Apărarea patriotică etc. – toate, se înţelege, inspirate, puse la cale şi conduse de comunişti) au luat naştere în ciuda împotrivirii agenturii duşmănoase pătrunse în conducerea de partid. Realizarea unităţii de acţiune a clasei muncitoare a fost frânată (…) de elementele de dreapta din conducerea P.S.D., precum şi de clica de trădători în frunte cu Foriş – în a cărei înlăturare meritul imens revine cadrelor de bază ale partidului din lagăre şi din închisori în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aşa spus într-o vreme când se declara că murise de mult timp cultul personalităţii şi uitându-se de tot frământările fracţioniste din nucleele comuniştilor din detenţie ori de trecerea pe aici a lui Lucreţiu Pătrăşcanu – cu rol de neignorat şi câştigându-şi acum duşmănia lui Dej –, dar subliniindu-se apăsat ceea ce era încă de interes, caracterul provocator al poziţiei adoptate faţă de evenimentele din august 1944 de grupul fracţionist antipartinic A. Pauker – V. Luca.
Pentru Ion Vinţe, între cei care şi-au dat viaţa în lupta contra fascismului, imediat după Filimon Sârbu, al doilea pe listă este Petre Gheorghe (căzut, de fapt, precum se va proba, dintr-o neglijenţă personală în aplicarea regulilor conspirativităţii) – Foriş fiind doar unul care, în 1939, la Doftana, capitulând pentru beneficii personale, dăduse declaraţie de renunţare la convingerile politice (conform recunoaşterii lui auto-critice dintr-o autobiografie scrisă la Moscova în 1940, renunţase cândva doar la a mai face propagandă comunistă printre deţinuţi). Vinţe laudă atmosfera închisorii, caldă, tovărăşească – Erai în în temniţă, după gratii, dar te simţeai printre ai tăi – în comparaţie cu cea dizolvantă, apăsătoare, de suspiciune, întreţinută de Foriş spre a măcina forţa morală, capacitatea de luptă a comuniştilor…
AUREL BUZINCU
Comentarii