Convieţuirea paşnică pe plan mondial, într-o lume care se dezvoltă în „umbra armelor nucleare”, trebuie să se bazeze pe tratate bilaterale şi multilaterale între ţări, dar şi pe instituţii internaţionale la care au aderat, practic, toate naţiunile. Aceste „înţelegeri” între ţări, consfinţite în tratate, convenţii, acorduri mutuale etc., au încercat să rezolve divergenţele între popoare în întreaga istorie a omenirii. Multe au avut efect pozitiv, măcar pe termen limitat. În Epoca Modernă putem aminti Tratatul din Westfalia (1648), care a definit agresiunea şi inviolabilitatea graniţelor, Tratatul de la Viena, după războaiele napoleoniene, înţelegerile de după 1945 finalizate cu înfiinţarea ONU, FMI, BM şi mai multe agenţii specializate sau Memorandumul de la Helsinki (1975), care a fost semnat de aproape toate naţiunile dezvoltate (inclusiv URSS!), prin care „drepturile omului” deveneau un subiect de obligaţie expresă pentru TOATE ţările semnatare.
Aproape toate aceste înţelegeri asumate de partenerii perioadei au fost încălcate parţial sau total, cu o excepţie absolut remarcabilă, respectiv tratatele care au interzis utilizarea armelor nucleare.
Aceste înţelegeri, pe care le numim generic tratate, sunt de mai multe tipuri, după sfera de cuprindere, zona de acţiune sau obiectivele de reglementat. Sunt tratate care reglementează relaţii internaţionale, precum cele menţionate mai sus, tratate care se referă la unele obiective (climă, folosirea energiei atomice, utilizarea inteligenţei artificiale etc.) sau tratate care vizează anumite zone (UE, ASEAN, NAFTA). Nu trebuie omise tratatele care oficializează alianţe politico-militare; NATO, spre exemplu. Este mult mai interesant de urmărit rolul lor în dezvoltarea şi promovarea intereselor naţiunilor pe plan mondial sau, mai direct spus, cum sprijină şi protejează ţările într-o lume în care „dreptul forţei” se manifestă încă puternic. Iar ţările „mici şi mijlocii”, ca România, au în tratatele zonale sau multilaterale un punct de sprijin consistent, chiar dacă NU o garanţie absolută.
Regimurile dictatoriale, chiar dacă au semnat şi asumat ipocrit tratatele, le consideră simple „petice de hârtie” sau, cel mult, angajamente care să permită acumularea în timp de mijloace pentru următoarea agresiune. Cei care au urmărit istoria Rusiei, inclusiv în prezent, ştiu la ce mă refer… Nu este singurul agresor, dar permanenţa acestei atitudini de invadatori îi scoate pe ruşi într-o evidenţă de necontestat. Cine poate bloca sau măcar limita invazia hoardelor barbare? În primul rând puterile democratice, între care am inclus şi alianţele formate de naţiuni mici şi mijlocii, instituţiile internaţionale care pot şi trebuie să instituie sancţiuni (politice, diplomatice, financiare sau comerciale!), dar de dorit ar fi şi boicotarea statelor agresoare de cetăţenii lumii libere. Se poate şi TREBUIE!
Eficienţa acestor sancţiuni este diferită, în timp şi în funcţie de zonă, dar este obligatorie instituirea lor. Niciun criminal NU trebuie să se considere în afara blamului şi justiţiei internaţionale („Tribunalul de la Haga”, spre exemplu). Efectul măsurilor antidictator nu sunt imediate, dar există în timp şi istoria ne arată că determină, în majoritatea cazurilor, căderea regimurilor abuzive. Sunt, fără îndoială, absolut necesare!
Respectarea înţelegerilor între naţiuni, consfinţită prin tratate, este o garanţie în construirea unei lumi mai bune, în instituirea „forţei dreptului” internaţional şi pregătirea candidaţilor, pentru ca urmaşii noştri să NU trăiască în „umbra armelor nucleare”! Vor reuşi „oamenii de stat” (NU politicienii!) să edifice o astfel de Ordine Mondială? Ce credeţi? Ce speraţi?!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii