Despre Nicolae Labiş (1935-1956) s-a scris enorm şi poetul-adolescent, plecat din ţinutul Fălticenilor, ivit într-o epocă de ferocitate dogmatică, impunând – printr-o critică procuratorială – realismul socialist ca metodă (unică!), atrage încă. Izbucnirile imagistice, de mare prospeţime, sfidând carcasa dogmei şi acel copleşitor ilustrativism tematic, slujit de versificatorii vremii (aliniaţi, „capturaţi”, monitorizaţi etc. sub cupola ideologicului) n-au fost scutite de aspre mustrări, vădind însă insurgenţă structurală şi o salvatoare încredere de sine. Paradoxal, Labiş era considerat – de către directorul Şcolii de Literatură – „un rătăcit”, vehiculând idei duşmănoase, trecut pe „lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus percheziţiilor, hărţuit, acuzat de snobism şi evazionism prin gura unor confraţi oportunişti şi invidioşi. Până la a deveni, în 1956, „aproape un scriitor interzis” (cf. Ion Băieşu), într-o perioadă neagră, bântuită de suspiciuni, pe care Labiş însuşi o considera „treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost, însă, fatale. În acelaşi timp, prin circulaţia restrictivă a operei, deşi de o „neverosimilă fecunditate”, constatase poetul-prieten Gh. Tomozei, a fost văzut şi fixat în manuale drept „scriitor exemplar” al comunismului românesc. Deşi ultimul Labiş, ca poet-proletar (cum se considera), trăind „din puterea gândului” a fost un om liber, talentat şi instruit, declamându-şi insurgenţa în poeme aspre, dilematice, transfigurând temele obligatorii, stereotipurile propagandistice şi lozincile coclite ale zilei, sensibil la întrebările care, într-un „ev aprins”, „cad despletite”, vădind o angajare problematizantă. Şi o precoce „luciditate ardentă” (Pop 2018 : 103). Antologat, recuperat sau desfigurat prin aranjamente editoriale (post-festum), în funcţie de capriciile cenzoriale, Labiş, lungă vreme, n-a putut fi urmărit în precipitatul său proces evolutiv, devoalând o „conştiinţă fracturată” (Negrici 2019 : 171).
Curios, întrebarea dacă meteoricul Labiş s-a împlinit bântuie încă. G. Călinescu l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deşi vârsta la care a dispărut îl fixa într-o tinereţe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinţe” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiţia, spărgând tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, plin de impetuozitate, revărsându-şi energia polemică cu o invidioasă prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă. Poetul-adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producţiei proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă, contaminată de intertextualizare. Inocenţa vizionară, emblema neoromantică, saltul la metopoezie fac din Labiş un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia şi având „tristul noroc” de a muri tânăr, îşi frângea traiectoria printr-o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăştiind poeme înflăcărate, era animat de o credinţă. Plecând copil de-acasă, a crezut în comunism (ca „lume nouă”), aducându-şi obolul; dar salvarea sa, ca poet, „nu stă în sinceritate, ci în talent” (Anghel 2014 : 175). Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei cu inerţia, condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinşi în noua casă”) poetul dovedea, de fapt, un fond insurgent. Labiş n-a fost un versificator oportunist, ca atâţia. El n-a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ţine şi de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectând prospeţime şi revitalizând, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de nelinişti, era un dezamăgit. Ameninţat cu închisoarea risca să devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului”, zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră.
Indiscutabil poet revoluţionar, Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-a războit cu inerţia şi compromisul, căutând izvoarele purităţii şi condamnând trădarea prin minciună, abandonul conştiinţei morale. A fost el un poet comunist, cum susţinea G. Ivaşcu? Aderarea sa la idealul comunist, crede Alex. Ştefănescu, trebuie considerată ca „o iniţiativă”. Prin intensitatea participării şi prin inocenţa vârstei, tânărul poet (rămas un poet al tinereţii) se aruncă în beţia visării, animată de furtună şi senin, risipind „o frumuseţe disperată şi cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădeşte un recalcitrant, cu purtări puţin ortodoxe, anunţând, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labişian şi îngăduie, în subtext, şi o descifrare a motivaţiei schimbării. Aderând la un crez, descoperind poezia chiar şi în „dura sforţare omenească” şi, neapărat, în „frumuseţea curată” a naturii, Labiş – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la realitate, el e cuprins de frământări şi interogaţii, încât amintitul ciclu poate fi şi un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (cf. Laurenţiu Ulici). Versul labişian, în care „citeşti ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe cei care „în noua rânduială şi-au căutat culcuş”, pe „trântorii ascunşi după stindarde”. Adolescentul-poet glorifică puritatea, obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperind divorţul dintre realitate şi utopie, trece la un ton sumbru. Lupta cu inerţia, despărţindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic” este un veritabil manifest, propunând un alt Labiş. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuând nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva şi un caiet verde (aflat la Savin Bratu şi pierdut la cutremur, în ’77) conţinea, se pare, astfel de poeme dinamitarde, întorcând pe dos ştiutele clișee, congelate de manualele şcolare. Ultimul Labiş, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detaşează de „pactul politic”, descoperind, cu suflet tânăr, „tragica beţie a toamnei” şi „braţele de aer ale clipei”; şi, mai ales, presiunea prezentului lozincard, întinând frumoasele idealuri.
Semnalând accentele de răzvrătire – ca temă dominantă a discursului labişian (subversiv) –, Ioan Holban propunea o reevaluare a poetului din Mălini, demersul său contrazicând percepţia „oficială”, convenţională, fixată în / prin circuitul didactic (Holban 2015 : 26). Şi „rezolvată”, regretabil, în anii postdecembrişti, prin eliminarea lui Nicolae Labiş din manualele şcolare. Recitindu-l cu grija inserţiei în context, descoperind congruenţa cu climatul şi „canonul” poetic al epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum le numise Dan Mănucă), insistând pe dimensiunea simbolică şi ambivalenţa poeziei labişiene, descifrând, surprinzător, un „al doilea strat”. Rebelul Labiş, deviind de la „făgașurile instituţionalizate”, merită, indiscutabil, acest efort exegetic. El a marcat generaţia „luptei cu inerţia”, sigilată de inocenţă şi exuberanţă, traversând „era entuziasmului”; cu toţii doritori să se afirme, talentaţi şi neştiutori (cf. Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiş probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică, câştigând „dreptul de a gândi”, se schimbă, încărcată de reflexivitate; dar acest mai târziu (care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile virginale şi prospeţimea matinală ale acestei lirici, doritoare să dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea. Poetul dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „şansa” disidenţei şi timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”. Legenda labişiană conservă această vibraţie pură, temperamentul de luptător, sacrificiul şi inocenţa şi, în ultimă instanţă, răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă „întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia speculativă exploatează tocmai legenda.
Labiş, scriau D. Micu şi N. Manolescu în Literatura română de azi (1944-1964) este „autorul unei lecţii de poezie”; el ar fi fost, potrivit aceloraşi, mai însemnat în consecinţe, decât în valoare absolută (Micu, Manolescu 1965 : 143). Să fie Labiş doar un potenţial mare poet? În fond, nici Gh. Grigurcu, deşi recunoştea indelebila amprentă labişiană, nu credea altceva, din moment ce părea convins că „izolatul Labiş” nu a lăsat o posteritate. Efectul Labiş este însă dublu: opera, valoroasă în sine, se însoţeşte cu exemplul labişian (contagios), atins de fiorii maturizării, trăind, cu adolescentină candoare, o experienţă esenţială: luarea în posesie a lumii. Sfera de influenţă labişiană s-a repercutat, cu impact decisiv, asupra unei promoţii literare, vădind afinităţi de sensibilitate. Sechelele epicizării fortuite a liricii făceau victime, atleţii proletcultului manevrau criteriile de clasă (primitiv înţelese) ajustând astfel literaturii noastre un chip străin de propria-i substanţă. Era dorită eliberarea de servituţile momentului, chiar dacă noua generaţie a fost botezată, de Mihai Gafiţa, ca „generaţia socialismului”.
Asupra razei de influenţă a poeziei labişiene în lirica urmaşilor, opiniile, se ştie, sunt împărţite. După cum şi generaţia, răsfăţată, supralicitată, mitificată, îndeosebi prin campaniile lui Eugen Barbu la Luceafărul (1962-1968), beneficiind şi de o fidelă critică de susţinere (prin voci autorizate), a iscat, inevitabil, controverse. Contemplând declinul şaizecismului (dispus a onora comanda oficială), Mircea Cărtărescu era convins că încercarea de a propune o nouă poezie a fost o tentativă eşuată, naufragiind în tardomodernism. Ion Pop intervine corectiv, notând că astfel de aprecieri, dincolo de un polemism generaţionist, ţin de „raţiuni limitat-militante” (Pop 2018 : 10). Chiar Labiş, „poetul-puiandru”, izbucnind din maculatura epocii, a fost taxat drept un nerealizat (cf. I. Negoiţescu), încât influenţa lui e nulă de vreme ce „destinul l-a împiedicat să se realizeze”. Dar poetul, vădind o „inexplicabilă alchimie” (cf. M. Iorgulescu) şi o gravitate prematură, enigmatică, vorbea în numele unei generaţii; moartea sa, responsabilizând congenerii, a grăbit intrarea în legendă şi, negreşit, a influenţat receptarea. Întrebarea ce ar fi putut să devină / să fie, deseori formulată, rămâne oţioasă.
Ceea ce s-a încumetat să facă Ion Pop în glosele sale, ca o „datorie aproape împlinită” (Pop 2018 : 825), urmărind traiectoriile atâtor protagonişti după acea „primă încercare de evaluare” (1973), „mult lacunară” (cum recunoştea), priveşte trasarea unui teritoriu „redevenit liric” (Pop 2018 : 818), ramificat, cu un discurs rafinat-diversificat la vârsta „neomodernistă”, aducând informaţia la zi. Reuşind, printr-o „pacientă examinare”, o „hartă mai extinsă”, reactivând memoria culturală, în atâtea rânduri amnezică sau ignorantă. Şi observând, esenţial, că „reînvăţând” modernitatea poetică după paranteza realismului socialist, lirica noastră, redescoperind „poetici refuncţionalizate”, şi-a regăsit suflul creator, ca prim impuls, prin eul labişian. Dezminţind imaginea unui Labiş naiv, Lucian Raicu, coleg şi prieten de nădejde, ne asigura că tânărul şi incomodul poet, asimilând „temeinic şi rapid”, era „lucid şi matur şi dur”, de o intransigenţă tăioasă. Şi a sfârşit ca „o zeitate jertfită”, scria memorabil Dumitru Radu Popescu, pentru renaşterea literaturii române.
Comentarii