Fundamentată „ştiinţific” pe vremea încă lăudatului dictator-tiran Ceaşcă Niciolae, politica asta cu fundul în două luntri (semănând cu dansul popular geamparale, „hâţ încolo, hâţ încoace”, acela speculat şi de I. L. Caragiale prin personajul Pristanda într-„O scrisoare pierdută”) a fost moştenită de FSN, înaintaşul PSD. Dacă liderii noştri comunişti semnalizau la stânga, apoi o făceau la dreapta spre capitalişti(?), dacă promovau relaţii de prietenie cu toate ţările socialiste şi comuniste, nu omiteau să aibă şi ceva relaţii măcar de formă cu SUA, dar o făceau mereu cu frica în sân să nu zgândărească ursul moscovit. Cu suveranitatea pe limbă zi şi noapte, o numeau politică de neutralitate şi nealiniere, poziţionându-se cu ceva mândrie în rândul ţărilor „lumii a treia” alături de Yugoslavia lui Iosif Broz Tito.
După 1989, Ion Iliescu şi social-democraţii nu s-au putut despărţi definitiv de stilul politicii la două capete, adică şi cu trendul pozitiv-ofertant al Uniunii Europene, dar nici să se îndepărteze definitiv de URSS, chiar dacă „lagărul socialist” sucombase şi el a doua zi de Crăciun în 1991. Relaţiile internaţionale ale României s-au tranşat (să zicem) definitiv abia în 2004 când s-a hotărât accederea în NATO şi apoi în Uniunea Europeană.
Pe plan intern, însă, PSD a rămas tributar aceleiaşi politici a dublului mesaj: de frică să nu piardă influenţa asupra propriului bazin electoral alcătuit din pensionari, oameni săraci de la ţară, partea populistă eternă a stângii româneşti, se declară formal adeptul reformelor, inclusiv al economiei de piaţă şi al cooperării internaţionale, numai că în aceşti 35 ani niciodată nu i-au reuşit decât infim şi chiar caricatural. Ca dovadă răstălmăcirea paronimică: economie de piaţă = economie de ceaţă. Exista şi încă există în mintea pesediştilor o frică viscerală de libertatea presei, de dreptul la opinie şi economia capitalistă, de capital şi de patroni, iar acum, de companii transnaţionale.
De câteva ori în istoria recentă, politica lor cu fundul în două luntri a generat mari rateuri şi crize: în 2009 PSD sparge alianţa cu PNL, băgând ţara în criză social-economică urmată de tăieri de salarii şi pensii cu 25%, apoi, la câţiva ani, văzând că îi dispare preşul de sub picioare, sparge şi coaliţia cu PDL-ul lui Băsescu, iar altă dată, pe vremea prim-ministeriatului Victor Ponta când, aflat în alianţă cu PNL, nu respectă înţelegerea iniţială şi cârlanul şi-a depus candidatura la prezidenţiale în locul lui Crin Antonescu, iar coaliţia s-a spart, lăsând loc aventurierului Liviu Dragnea.
A se observa că, încă de pe vremea lui Ion Iliescu, PSD nu se simte deloc în largul lui în coaliţii de guvernământ, loialitatea nefiind trăsătura sa de bază: cochetează mereu cu partidele rămase în opoziţie, sperând că, odată scăpat de obligaţiile guvernării, va domina opoziţia şi va recâştiga singur majoritatea sufragiilor şi deci guvernarea. Vis devenit imposibil după guvernul Adrian Năstase, 2004.
Nici azi social-democraţii nu pot ieşi din propria găoace, iată-i evoluând din nou în aceiaşi parametri oscilanţi: nu sunt de acord cu politica de reforme radicale şi austeritate a prim-ministrului Ilie Bolojan, pe care-l sapă, îl contrează printr-o serie relicvară de lideri-baroni naţionali / locali, bine înfipţi cu picioarele în bugetul local şi naţional, se supără mereu ca o cumătră oţărâtă şi ameninţă de zece ori pe zi că iese de la guvernare lăsând ţara de izbelişte. Motivul ascuns? Cifra 13% în sondaje, şi nici aceea sigură.
Nu ştiu ce-i aşteaptă în opoziţie? Liderii PSD îşi fac iluzii că vor recupera bazinul electoral de stânga, actualmente momit şi atras direct de oferta naţionalist-suveranistă a partidelor AUR, POT şi SOS, ofertă depăşind pe moment 40% în sondaje. Se spune.
Ameninţat cu irelevanţa precum cu 25 ani în urmă PNCD, PSD se zbate ca peştele pe uscat: în loc să treacă rapid la actualizarea ideologiei şi a doctrinei politice, conform noilor realităţi politice şi economice dominate de excesele de putere ale liderului Donald Trump şi de ofensiva fără mari speranţe de victorie a lui Vladimir Putin împotriva poporului ucrainean, liderii joacă geamparale pe scena politică.
Comentarii