Oameni şi păsări

…S-ar putea presupune că sunt oameni care iubesc păsările cerului (mai ales porumbeii de oraş) atât de mult încât nu se pot abţine să nu le hrănească mereu. Cu precădere în parcuri, unde ştiu aceştia că porumbeii aterizează mai des spre a se odihni din zbor şi a lua apă în ciocuri, îi aşteaptă fie cu măcar un kil de seminţe, fie cu o pungă în care, câteva zile de-a rândul, au adunat toate resturile de pâine din casă. După ce le aştern hrana pe trotuare, fie îi admiră cu intensă plăcere cum ciugulesc, fie pleacă imediat, satisfăcuţi că şi-au făcut treaba. Fie sunt încântaţi de covorul de găinaţ, de pene şi fulgi, fie nu-l bagă în seamă… S-ar putea presupune că sunt oameni care iubesc păsările cerului fără să le aibă în acest fel grija, aşa cum s-ar putea presupune că sunt oameni care iubesc păsările cerului dar care sunt foarte deranjaţi de gunoiul lăsat în urmă de ele şi de oamenii care le hrănesc cu imensă dragoste, deoarece nu le place mizeria, ba se tem şi de oarece boli, cum ar fi criptococoza, histapalsmoza, psitacoza etc. De bună seamă, sunt şi oameni care trec fără să observe nici păsările cerului, nici ospeţele la care sunt poftite, nici ce rămâne în urma acestora. Până la urmă, e de înţeles că pe pământ – fără vreo şansă de a da din aripi pe cer precum păsările, ci doar foindu-se între ei şi, eventual, a-şi da coate spre a vieţui mai bine – trăiesc oameni fel de fel. Iar de sus privindu-i, fel de fel,  păsările cerului îi văd fără să-i deosebească.