„Cu voia Tatălui, ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, s-a construit acest sfânt locaş cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» în zilele I.P.S. arhiepiscop PIMEN. În anul 1999 au început lucrările de construcţie şi s-au săvârşit în anul 2001, când s-au executat şi lucrările de pictură. Toate acestea au fost făcute prin sârguinţa şi osteneala pioşilor enoriaşi din satul Stânca şi alte sate vecine. Terenul a fost donat de SFICHI PETRU. Biserica este păstorită de preot paroh ANIŢEI DUMITRU, iar epitrop fiind IOAN CIORNEI”.
Inscripţia de mai sus o găsim la Biserica ortodoxă din satul Stânca, comuna Zvoriştea. Practic, de-a lungul anilor, oamenii din această localitate, deşi buni creştini şi cu credinţă în Dumnezeu, nu s-au bucurat şi ei de un locaş de închinăciune. În alte sate din comuna amintită existau şi mai există încă biserici de sute de ani, ele fiind declarate monumente istorice. La Şerbăneşti, de pildă, se află o biserică din lemn, construită în 1778, de boierul Ioniţă Stârcea. În satul centru de comună, Zvoriştea, biserica monument istoric a fost înălţată în 1782 de către Petru Cheşcu. Sfântul locaş a fost reparat, inclusiv catapeteasma, în 1853 de către prinţul Alexandru C. Moruzi, nepotul domnitorului Constantin Moruzi (1730 – 1787). Aici au slujit străbunicul şi bunicul marelui compozitor George Enescu. Străbunicul muzicianului, Enea Galin, de loc din Siminicea, a activat la Biserica din Zvoriştea, ani în şir, ca protopsalt (cântăreţ), iar fiul său, Gheorghe Enescu, bunicul inegalabilului violonist, George Enescu, a slujit 15 ani ca diacon şi alţi 37 ca preot. În anii copilăriei, compozitorul a participat, la Biserica din Zvoriştea, la numeroase slujbe religioase susţinute de bunicul său. De altfel, mai târziu, compozitorul îşi aminteşte: „Am luat parte la o slujbă săvârşită de bunicul şi am rămas extaziat de frumuseţea serviciului… Eram atât de transporta, încât mă închipuiam să văd dacă într-adevăr sunt lângă altar… O aşa slujbă bisericească n-am pomenit şi o voi ţine minte toată viaţa.” Până în anul 2001, locuitorii satului Stânca erau împărţiţi în două parohii. O parte din sat făcea parte din Parohia Dealu-Buda, iar cealaltă din Zvoriştea. Ca să meargă la biserică, credincioşii erau nevoiţi să parcurgă kilometri întregi, ceea ce pentru cei mai în etate şi bolnavi constituia un chin. Un fiu al satului, fost militar de carieră în armata română, lăsat, cum se zice, la vatră, Ionel Ciornei (Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în linişte şi pace), bun gospodar, cu iniţiativă şi mult entuziasm, a discutat cu mai mulţi consăteni şi au hotărât să ridice şi în satul lor o biserică. Înţelegere a găsit la aproape întreaga suflare a aşezării. Petrel Sfichi, un gospodar desăvârşit, plecat şi el în lumea umbrelor, a donat terenul necesar pentru a se demara investiţia. S-au adunat bani, materiale de construcţie şi multe altele necesare. Au sărit în ajutor, nu numai localnici, dar şi fii ai satului plecaţi în ţară sau străinătate. Un pas uriaş era deja făcut. A urmat altul, tot atât de important: găsirea preotului paroh. Dumnezeu a vrut, iar stâncanii au meritat acest lucru, ca în noua parohie să vină un slujitor deosebit al bisericii. Un preot cum rar mai întâlneşti. Şi nu exagerez cu nimic când fac această afirmaţie. Părintele Dumitru Aniţei s-a făcut preţuit, stimat şi chiar admirat de toată lumea prin modestie şi onestitate. Din primele zile de la sosirea sa în sat, s-a implicat cu tot sufletul pentru înălţarea bisericii. A străbătut aşezarea, pe jos (părintele nu are maşină), de la un capăt la altul, a stat de vorbă cu oamenii şi a găsit înţelegere. Cu vorbele sale dulci şi pline de înţelepciune a reuşit să-i convingă pe oameni să se apropie mai mult de biserică. Aşa se explică şi faptul că fiecare om a ajutat cum a putut (mulţi au asigurat hrana echipelor de constructori care munceau zi lumină pe şantierul viitoarei biserici), alţii au dat bani sau material lemnos, reuşind ca, într-un timp relativ scurt, întreaga lucrare să fie desăvârşită. Mai apoi s-a construit şi un prăznicar modern, o clopotniţă frumoasă, un gard din fier forjat şi alei din beton în curte. Asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă. Mai bine de un sfert de secol… Trecut-au anii…, iar părintele Aniţei a devenit un adevărat fiu al satului, îndrăgit de toată lumea. Un om înţelegător, un preot adevărat, legat sufleteşte de biserică şi de enoriaşii ei. În acest timp, a botezat numeroşi noi/născuţi, a cununat zeci de tineri, a spovedit şi împărtăşit sute de oameni sau a condus pe mulţi săteni pe ultimul drum. Fără nici un fel de pretenţii. Părintele Aniţei i-a înţeles pe oameni şi nu a avut tarife pentru serviciile prestate. Nu a avut pretenţii. Mai mult de atât, ori de câte ori a fost solicitat, a răspuns cu promptitudine, fiind prezent, acolo unde a fost chemat, fără nici cea mai mică întârziere, chiar dacă, aşa cum spuneam, a bătut drumul pe jos. Comportamentul său, modul de a fi, de a sluji ca preot erau cunoscute în toată comuna. Poate şi de aceea, mulţi credincioşi, mai ales din Zvoriştea, veneau la slujbă, la spovedit sau împărtăşit, la Biserica din Stânca. După o viaţă de slujitor al bisericii, a venit şi vremea pensionării. Recent, părintele Aniţei şi-a anunţat retragerea, adică pensionarea de drept. La Biserica din Stânca a fost repartizat un alt preot. Oamenii speră că-i va călca pe urme celui care i-a păstorit, cu mult drag, timp de mai bine de un sfert de secol. Sănătate multă, părinte Aniţei, iar pensionarea să vă aducă lumină în suflet, bucurii şi multe clipe de fericire.
Comentarii