Încă din 1919 – înfiinţată prin hotărârea unui congres al P.C. (b) al U.S. într-o patrie a sovietelor fragilă, cu un partid comunist având motive să se teamă de orice şi mai ales de structurile de putere din stat şi, de aceea, preocupat să-şi extindă şi să-şi fortifice controlul asupra compartimentelor socotite cu grad de risc ridicat, precum armata – şi activă până în 1991(!), a funcţionat sub denumiri diferite Direcţia politică a Armatei Roşii. Menirea ei principală a fost aceea de face educaţie ideologică în baza doctrinei comuniste şi a politicii sovietice de partid în rândurile armatei şi de a supraveghea, în acelaşi timp, prin comisarul politic (ofiţerul politic, iar din 1942, politruk – conducător politic) activitatea comandanţilor militari cu deosebire, întotdeauna şi pe toate palierele ierarhice priviţi de partid cu neîncredere, iar asta chiar dacă, în mare măsură, vârfurile partidului poartă şi important epolet militar. Fireşte, e aici un exemplu concludent de reducere nedemocratică a spectrului valorilor, criteriilor şi, mai departe, a intereselor societăţii şi statului la cele ale unui partid unic pentru care prevalenţă absolută are ideologicul şi de luare în captivitate şi folosire a autorităţii instituţiei statale pentru a se opera în societate selecţii, ierarhizări, prioritizări şi control în baza ideologiei exclusiviste a unui astfel de partid.
Structura a purtat însă un timp o denumire care a ascuns mai puţin decât altele realitatea întreagă a misiunii ei: în 1940 – 1941, circa un an, ea s-a numit Direcţia generală pentru propagandă politică a Armatei Roşii. Prin urmare, organism de apanaj militar al continuu marelui şi agresivului aparat propagandistic al P.C. (b) al U.S. şi mai mult decât atât, având în răspundere un teren de acţiune mai larg decât cel al armatei sovietice. O atestă numeroase documente – şi acţiuni şi succese propagandistice – pentru anii războiului.
Cel deja citat, raportul şefului Direcţiei pentru problemele prizonierilor…, ofiţer de securitate, pune mai ales pe seama activităţii politice desfăşurate de către instructorii acestei direcţii schimbarea în bine a atitudinii faţă de U.R.S.S. a deţinuţilor (veniţi în lagăr, se spune, cu un nivel politic scăzut şi speriaţi cu „ororile” din prizonieratul din Uniunea Sovietică). Adevărat, la succes contribuie şi aparatul lagărului – propagandiştii NKVD, într-o veritabilă invazie de profil, nicicum însă neverosimilă pentru ceeea ce se ştie în privinţa asta despre lumea sovietelor –, precum şi, de asemeni, premisa ideologic stabilită că materialul uman asupra căruia se exercită influenţa sovietică este unul disponibil bunei receptări a ceea ce i se oferă prin factura populară a provenienţei lui de clasă, fiind vorba în analiză nu de toţi prizonierii, ci în primul rând de soldaţi (şi de gradele militare inferioare, gradaţi şi subofiţeri). Aceiaşi, de fapt, asupra cărora se exercitase, tot cu succes, şi influenţa fascistă. Dar cauzele de ordinul umanului simplu, primar, în cele din urmă din zona culturalului, care ar putea explica ambele succese, nu sunt luate în seamă, ci în temei ideologic ocolite, pentru că este imperativ necesar şi înalt comandament comunist ca tot ce vine din popor – precum, de la sine înţeles, soldatul – să treacă drept deosebit de sensibil la adevărul marxist-leninist cu care se ia contact în lagărul sovietic şi care popoarelor le-a fost ascuns de către conducătorii lor imperialişti sadea ori vânduţi imperialismului. Ca urmare, chiar dacă fără margini ridicolă, afirmaţia din raport: Ei sunt mulţumiţi de faptul că au fost luaţi prizonieri. Şi proba stării de mulţumire: În lagăre, un şir de soldaţi se manifestă în mod deschis, prin declaraţii antifasciste dure, prin care-l înfierează pe Hitler şi semnează manifeste în care spun adevărul cu privire la atitudinea sovieticilor faţă de prizonierii de război şi fac apel la soldaţi să înceteze războiul împotriva U.R.S.S. Mai mult, deşi există printre deţinuţi – şi este foarte util propagandistic să nu se ignore şi să nu se nege asta – membri ai partidului nazist şi ai organizaţiilor naziste de tineret şi manifestări în consecinţă, menţionate fiind atitudinile naţionaliste (de fapt, obsesie stalinistă de ordinul explicării ideologizate a războiului), n-ar fi de constatat vreun ecou al acestora în rândul masei soldaţilor.
Arhivele deţin, iar istoricii au pus în circulaţie şi astfel de apeluri în limba română şi asumate de prizonieri români din lagărele sovietice. Din septembrie 1941, pentru exemplificare, datează unul care a fost răspândit în zona frontului însoţit de fotografia celor care l-ar fi semnat – o grupă alcătuită dintr-un plutonier, un sergent, doi caporali şi doi soldaţi (cu nume şi date privind apartenenţa lor militară) – şi care ar fi avut de comunicat celor rămaşi în tranşee următoarele: Dragi camarazi! În dimineaţa zilei de 31 August grupa noastră (…) ne-am predat armatelor sovietice, căci nu am voit să luptăm pentru interese străine neamului nostru. Contrar celor spuse de comandanţii noştri, că bolşevicii schingiuesc pe prizonieri, vă spunem purul adevăr, că ne-au primit ca pe nişte adevăraţi fraţi, aplicându-ne un tratament mult mai omenesc decât la regiment. Vă spunem că un război dus contra Sovietelor este egal cu o sineucidere (sic). Pentru a pune capăt suferinţelor voastre pe care le cunoaştem cu toţii, vă sfătuim să vă gândiţi la familiile voastre care vor rămâne pe drumuri fără mijloace de traiu. Depuneţi armele la primul contact cu armatele sovietice şi veţi fi bine primiţi, iar familiile voastre vă vor avea sănătoşi. Vă spunem aceasta cu sufletul curat, numai din dragostea pentru norodul său (sic). Vă aşteptăm aici, căci numai prin aceasta se va pune mai repede capăt războiului sângeros început de duşmanul omenirii – Hitler.
Dar şi la o analiză fără pretenţii se impun aici semnele textului dictat – în prealabil conceput, cu ştiinţa deplină a scopului şi a temelor propagandistice esenţiale ale contextului, legate însă unele de altele în câteva fraze care mimează simplitatea populară şi în acelaşi timp uzează de un limbaj puţin probabil, prin componenta lui de conceptualizare, de nivelul vorbitorului prezumat de înscenarea textuală implicită şi depăşind, în principiu, condiţia oricăruia dintre semnatari luaţi ca persoane reale. Încât devine limpede că acelaşi comportatment care făcuse proaspătul şi încă problematicul stat bolşevic, în preajma lui 1920, să aibă interes şi să găsească resurse ca să încurajeze şi să sprijine material naşterea partidelor comuniste din diferite ţări (precum cel din România), desigur, prin Comintern, preeminent în acest scop creat, şi în baza doctrinei curând indezirabilului Troţki despre revoluţia permanentă şi concomitentă în mai multe state – unificând şi punând în acţiune o înzestrare, o înclinaţie şi o convingere, poate că aceasta incluzând o componentă despre avantajul grabei –, însă evident acelaşi comportament lucrează şi la această dată, când situaţia e cam aceeaşi şi chiar mai gravă, şi deşi aşa, aflaţi în mare strânsoare, conducătorii sovietici nu ignoră deloc viitorul, şi nu de vreunul sumbru fiind vorba, ci dimpotrivă, viitorul optimist, expansionist, confirmat istoric drept rusesc, în perspectiva căruia se fac planuri şi se preconizează ceea ce el ar impune, iar asta cu aceeaşi dedicare şi cvasimistică încredere cu care ei pregătesc şi ieşirea din groapa zilei prezente. Un mister, s-ar zice – însă numai în aparenţă aşa ceva: în realitate, probabil că mai ales insistenţă meticuloasă, stăruinţă, aplicaţie şi control sub o călăuză slujită devotat, pesemne că în bună măsură în condiţii de constrângere şi fără ca cifra sacrificaţilor să conteze. E drept că poate de o anvergură a lucrului punând într-adevăr probleme de explicare validabilă în logica obişnuită.
Şi e oarecum ciudat – însă poate că tot aşa, numai aparent – că prizonieratul poate duce spre o astfel de interogaţie şi poate propune răspunsuri la atare întrebări. În orice caz, nu este câtuşi de puţină exagerare în afirmaţia că prizonieratul sovietic a fost un teren important şi o materie primă la fel de importantă a construcţiei sovietice expansioniste postbelice şi poate chiar, într-o anumită măsură, a celei care începea la Stalingrad şi la Cotul Donului. Asta în primul rând prin importanţa care i s-a acordat şi care a făcut ca activitatea politică din lagăre să dea numeroase şi variate rezultate conforme cu aşteptările.
Un document din august 1941, un raport despre activitatea politică organizată în Lagărul de la Temnikov şi la starea de spirit a prizonierilor de război (sunt aici circa 400 de prizonieri acum, iar după alte surse, spre 2000, în majoritatea lor soldaţi germani şi români), arată nivelul deja foarte înalt la care se manifestă la această dată, incipientă pentru fenomen, interesul pentru situaţia raportată şi, de asemeni, din ce domeniu şi la ce nivel de răspundere se află personalul din echipa de inspectori: pe lângă trei membri, mai mult în calitate abia onorifică şi în scop de iniţiere, ai Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (doi din ei, conducători de partid comunist în ţara lor – Ulbricht, viitor secretar general în Germania şi Draganov, pseudonimul lui Boris Stefanov, fost secretar general în România), un înalt activist de partid cu studii la Academia de Educaţie Comunistă din partea de curând înfiinţatului Birou informativ sovietic (cel care şi ordonă misiunea – aflat, instituţional, în subordinea guvernului, Consiliul Comisarilor Poporului, iar politico-ideologic, subordonat C.C. al P.C. (b) al U.S. – urmând să devină la începutul anilor ’60, după numeroase şi mari succese propagandistice obţinute în anii războiuliui şi ulterior, Agenţia de Ştiri „Novosti”) şi un ofiţer de securitate NKVD cu funcţie înaltă la vârful Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne şi având studii la Institutul Profesorilor Roşii din Ivanovo, precum şi alţi câţiva membri, specialişti civili şi militari…
Prin urmare, mai cu seamă dacă şi rezultatele sunt avute în vedere, o muncă nici pe departe decorativă şi de mântuială precum s-a vorbit în general despre altele, contagioase, din ţara sovietelor, adevărat că acelea preponderent interne şi chiar dacă, pentru ele, vocabula muncă va fi putut părea, paradaoxal, mai potrivită.
AUREL BUZINCU
Comentarii