Frumoase sunt cuvintele încropite de alţii, dar poate că şi mai potrivite sunt acelea ale Artistului creator şi cuvine-se a-i da cuvântul, pentru că paginile extrase din Povestea copilăriei mele nu ne trimit numai către o lume trecută, evocată cu discreţie şi talent, ci ne săgetează – dacă vrem să fim atenţi şi participativi – cu adevăruri cărora nu li se mai dă multă atenţie în ziua de astăzi. Aşadar, din revista „Junimea literară”:
„Frageda copilărie am petrecut-o la ţară în Ceahor, în grădini cu flori şi pomi roditori, în tot farmecul libertăţii de la ţară. Părinţii mei erau înflăcăraţi naţionalişti; trupa teatrală Fany Tardini făcea adesea excursii la noi, din apropiatul Cernăuţi, fiindcă ambii părinţi erau entuziasmaţi pentru literatura şi arta românească şi găzduiau cu drag. Adese tatăl meu, în copilăria noastră, ne strângea pe noi, copiii cu mama, în jurul său şi ne citea lucruri frumoase, mai ales din Convorbirile literare. Cu înfrigurare ascultam povestea lui Harap Alb sau buna satiră a lui Xenopol: Păsurile unui american în România. Şi nu rareori mai veneau la noi tineri, cum era unchiul meu George Popescu-Albescu, cu voce de tenor liric, sau Isidor Ieşan, cu voce de bariton liric, şi ne cântau cântece naţionale la ghitară, iar Truţă Ştefanelli, membru al Academiei Române de mai târziu, umplea casa cu seninătatea firii sale. Mama mai cânta la pian, aveam adevărate şezători literare. Pe lângă acestea, care mi se întipăreau adânc în suflet, al meu era pârâul din apropiere, cu luncile sale pline de flori; prindeam peştişori cu sacul şi strângeam flori, iar câinii ce ne însoţeau la câmp nebunateci fugăreau iepuri sau dezgropau din ascunzişul lor cârtiţe, căţei ai pământului, sau ale jivinii. Seara ascultam cu smerenie pitpalacul şi privighetorile. Adese cu mama stăteam la lună prin grădină şi ea ne povestea lucruri frumoase şi ne dădea poveţe. Vara mai stăteam şi la pădure, în Hrabova, azi Valea-Cozminului; am petrecut acolo două veri cu mama, care era suferitoare şi făcea scalde în zăr proaspăt. Pădurarul nostru era Grigore, un omuleţ statu-palmă, barbă-cot, mărunţel cât un copil, însă fără frică; noaptea, prin pădure, lupii, de-l întâlneau, îl lăsau în pace, deşi el avea ca armă numai o sulicioară cu dinte dintr-o furcă de fier. Fetiţa lui, Marioara, copilă de vreo 15 ani, ne spunea la poveşti cu carul, despre cerbul cu coarnele de aur, despre codrul de aur, de argint şi de aramă, iar când se făcea fân, lucrătorii de prin satele învecinate seara se strângeau în jurul focului unde se fierbea mămăligă şi măsurau luna cu snoave şi poveşti. Eu le ascultam ca în biserică. Mai aveam la oi un cioban din Moldova, Ursachi. Astăzi îmi dau seamă ce mare geniu muzical era omul acela. Seara, după îngrijirea oilor, se retrăgea cu fluierul său aproape în pădure, sub un stejar, şi concertul său ţinea până după miezul nopţii fantazii nemaipomenit de frumoase, ce le ascultam înmărmuriţi noi toţi, mama şi copiii, pe ceardac, sub poleiala lunii.
Aşa mi s-a întipărit în suflet dragostea de neam şi de creaţiunile lui minunate în literatura şi în muzica populară. Suspin astăzi când văd literaţii şi muzicianii noştri de seamă, rătăcitori prin geniul străin, atât de puţin cunoscători şi iubitori ai comorilor neamului nostru, încât le tratează sau cu dispreţul unei închipuite superiorităţi, sau cu nepriceperea modelor efemere şi schimbătoare. Mi-e jale cum se denaturează fondul original al neamului nostru, măreţ în simplitatea şi profunditatea lui”.
Iar nouă (şi altora ca noi), care nu găsim ceva mai bun de lucru, ni se adresează acelaşi Stănică Berariu, sub semnătura „Finul lui Pepelea”, în „Făt-frumos”-ul lui Leca Morariu, din ian.-faur. 1938, printr-o… ziceţi-i cum vreţi! – punere la punct?…:
Dedicaţie biografilor
Omule! Să bagi de seamă
Cum te porţi şi cum te-nvârţi,
Scormonindu-ţi chiar pelinca,
Biografii scriu la cărţi…
Cum găsesc o urmă-n scuteci
Ei se ceartă în discant,
Disputându-şi cu-ndârjire
Aureola de savant.
Comentarii