> L.D. CLEMENT
Din când în când, se înalţă acut câte o voce care strigă despre abandonul şcolar ce se constată în România, cum că din efectivele calculate potrivit vârstei ar lipsi din bănci cam o treime, „cifră” care după unii ne-ar situa pe locuri fruntaşe în UE, iar după alţii chiar pe primul. În ce priveşte această socoteală neplăcută reiese inclusiv că, după nişte ani, copiii şi adolescenţii ce fug de şcoală azi devin maturi gata să stea pe tuşă ori, într-un caz mai bun, inşi care vor presta pe lefuri minime, ca atare aducând contribuţii minime la averea ţării. Însă ca răspuns la aşa „narative”, vin alte voci care să explice cum că deja statul, ba şi societatea civilă fac şi dreg. Bunăoară, să zicem că după un model occidental, elevul este ajutat / încurajat cu alocaţie, masă caldă la şcoală (dacă se poate) ori hrană rece, cu rechizite, hăinuţe…, cu vacanţe, nu în cele din urmă cu examene mai uşurele. Şi iese omul la liman cu şcoală şi cu o diplomă acolo. Dar ce te faci că, astfel susţinuţi şi echipaţi, puşi pe picioare, destui dintre tinerii respectivi sunt gata să-şi ia picioarele la spinare, abandonând ţara, spre a ajunge tocmai în Occident?! Uite că (şi) aici e buba pe care nu doar statul, ci, la baza lui, o familie oarecare adesea nu se pricepe a o lecui: îşi creşte vlăstarul pentru ca, potrivit tradiţiei, să-l ţină aproape, însă odrasla, când prinde prilejul, îi spune pa. Şi, privind în jur spre a le tăia cineva lemne pentru iarnă, părinţii îmbătrâniţi găsesc să le fie de ajutor un vrednic nepalez. Şi el plecat de-acasă în… Occident.
Comentarii