Fără să se ştie ceva precis despre soarta lui, cuirasatul rusesc rebel provoacă şi întreţine peste tot pe ţărm şi pe vapoarele care traversează Marea Neagră îngrijorare, spaime, stare de alertă, dar şi ştiri felurite, inclusiv unele interesate să dezinformeze şi să compromită ceea ce trece public drept eroism, precum aceea că la bordul vasului ar fi avut loc încăierări între marinari soldate cu mulţi răniţi ori că ar fi fost văzuţi pe bordul lui „Potemkin“ 20 de civili printre care mai multe femei.
Cauza principală a îngrijorării este imprevizibilul generat de indisciplina uşor de presupus de pe vas, iar nu propriu-zis nevoile cu care se confruntă echipajul. Acesta ar avea cu ce să cumpere ce-i lipseşte. Dacă nu e vorba despre încă o dezinformare interesată, în seiful cuirasatului s-ar afla opt sute de mii până la un milion de ruble – un veritabil tezaur care în sine ar merita forţarea Bosforului şi a Dardanelelor spre un larg de dincolo de autoritatea Rusiei. Mai ales că, în general estompate diplomatic în expresie, rezerva măcar dacă nu chiar adversitatea faţă de împărăţia ţarilor autocraţi nu pot fi ascunse în totalitate în Occident. Lumea puterilor europene, rezultă asta din exprimarea gazetelor, nu iubeşte revoluţiile şi nu le poate aplauda nici când le vede în curtea altora, nici chiar a duşmanului. Tot aşa, nu poate tolera încălcarea regulilor, mai cu seamă a celor militare. Poate face însă unele concesii, poate închide complice ochii – şi chiar mai mult decât atât – atunci când asemenea crime vizează despotismul îngâmfatului Petersburg, acela care îi aduce ţarului supunerea poporului şi face Rusia puternică şi sfidătoare.
Acum Marea Neagră este cu atât mai nesigură cu cât numărul şi numele vaselor ruseşti revoltate nu se cunosc – în fapt ori dinadins –, iar un seif plutitor aşa de bogat ca cel al Potemkinului poate provoca jindul oricui. Pe de altă parte, excedat de amploarea revoltei popula-re şi de întâmplările ei, Petersburgul pare interesat mai curând să-şi vadă răsculaţii pe fundul mării decât să-şi recupereze, orice pagubă ar însemna ele, vasele de război confiscate de rebeli. Flota Mării Negre a amiralului Krieger ar fi fost dezarmată, echipajele duse la ţărm şi pe urmă, după dorinţa împăratului, a fost din nou armată cu aceia dintre marinari cari nu sunt revoluţionari. Ziarul Zeit, spre exemplu, interesat pe drept cuvânt de comportamentul ţarului în astfel de circumstanţe, află din sursă de încredere că Nicolae II e foarte deprimat timp de cincisprezece sau douăzeci de minute, apoi uită însă toate şi avem iar înaintea noastră pe autocratul care nu are nevoie să acorde o mare însemnătate tuturor acestor evenimente; răscoalele, grevele i se par nişte băşici goale pe cari suflarea ţarului le face să dispară.
Se cere, în context, sprijinul Turciei – care se spune că ia măsuri, deşi, după ştiinţa gazetarilor europeni, marina turcească n-ar fi în stare de luptă, iar cenzura Porţii, ca şi în Rusia, a interzis ziarelor să publice povestiri despre evenimentele din Odessa şi Marea Neagră, deoarece guvernul se teme de o revoltă a nemulţumiţilor de aci. Situaţia ar fi în continuare rea la Odessa, unde continuă devastările şi distrugerile revoluţioanare şi unde populaţiunea a ajuns la disperare din cauza deselor excese ale cazacilor. Tot aşa şi la Varşovia, cu zvonuri neliniştitoare şi, ca şi în zona Odessei, cu turburări ţărăneşti contra evreilor şi după ştiinţa poliţiei, cu excese împotriva acestora nu numai plănuite, ci chiar organizate. Există încă în Imperiu o chestiune evreiască, întrucât regimul ţarist disociază în continuare cu efect discriminator între evrei şi alte popoare străine, doar acestora din urmă, precum tătarii şi polonezii, acordându-li-se oarecare uşurări. Inclusiv în armata ţaristă ar exista nemulţumiri şi, legat de ele, ar exista o mişcare reformistă militară de natură să contribuie cu mult la întinderea mişcării revoluţionare în Rusia. Faţă de toate acestea şi de o mulţime de altele asemenea, la Moscova, organizaţiile muncitoare au declarat că dacă partidele burgheze sunt gata să proclame (…) un guvern pe baze democratice, ele vor fi apărate la acest pas de către proletariat – cuvinte care evocă mijirea zorilor unui marxism încă neradicalizat, cel criticat mai târziu ca împăciuitorist.
Pe fondul acestui romanesc al atmosferei generale – în expunerea căreia cuvintele zboară între înţelesuri felurite fără obligaţii majore de rigoare în desemnare, încât nu se asumă răspunderi relevante când se alege între răzvrătire, răscoală, revoltă, revoluţie şi altele din gamă –, Dimineaţa îi procură cititorului şi foarte necesarul detaliu cu substanţă de fapt divers. Aşa, preotul Potemkinului, Pimen pe numele lui, este pus să povestească lucruri nu tocmai pravoslavnice: La 17 Iunie, după amiază, mă aflam într-o cabină, când aud deodată zgomot. Ieşind din cabină, primii o lovitură atât de puternică în obraz, încât nasul îmi fu aproape strivit. Fui apoi închis în cabina mea şi abia seara mi se dădu drumul. Doi marinari mă păzeau. Văzui pe bord un tablou îngrozitor, Omelciuk zăcea jos, răsuflând încă. Comandantul Golikow fu literalmente sfîşiat în bucăţi. Când voi să sară în apă, fu împiedicat. Marinarii săriră apoi asupră-i, înţepându-l cu baionetele. Eu a trebuit să promit marinarilor că voi asista la înmormântarea lui Omelciuk, dar din cauza frigurilor de cari sufeream, n-am putut face asta. La 29 Iunie st. n. am fost pus în libertate împreună cu alţii. Iar zahărul din cafeaua care conciliază dimineaţa himerele nopţii cu asprimile zilei (sau invers) are căutare şi e consumat cu plăcere şi la Viena – de unde Dimineaţa importă o dramă de amor care ştie ea sigur că place şi pe Dâmboviţa: Azi dimineaţă locotenentul Svetozar Milobar din regimentul de infanterie bosniaco-hertzegovinian de la Waks a fost găsit fără cunoştiinţă în locuinţa sa. Lângă ofiţer zăcea o tânără fată de asemenea fără cunoştiinţă. Locotenentul, care făcuse anul trecut serviciu ca ofiţer la Viena, făcuse acolo cunoştiinţa fiicei unei văduve, d-ra Anna Hofbauer, în vârstă de 17 ani. Deoarece situaţia financiară facea imposibilă o căsătorie între cei doi tineri, amândoi luară hotărârea să moară împreună. (…) Medicii reuşiră să readucă în simţire pe fată, pe când starea lui Milobar e foarte gravă şi e aproape acută [?] posibilitatea de a-l readuce la viaţă. Ceea ce ar putea să arate cât de mult seamănă între ei tinerii balcanici, mai shakespearieni decât alţii, dacă se are în vedere şi o dramă de amor bucureşteană adusă de Dimineaţa cititorului ei cu doar o zi-două în urmă: Elena Nicolau, atentatoarea la viaţa tânărului Petre Gîdei, fiind arestată, tribunalul a confirmat ieri mandatul de arestare. Să vezi însă: judecătorul de instrucţie primeşte de la tânărul Petre Gîdei un memoriu în care victima atentatului cere indulgenţa justiţiei pentru fosta sa amantă: „Îmi amintesc cu drag, scrie el judelui instructor, de plăcutele ore trăite împreună. O iert pentru fapta rea ce a încercat asupră-mi, căci tot ce a făcut a fost din dragostea ce o are pentru mine“.
În vremea aceasta, Potemkinul ar intenţiona să ajungă la Batum, unde s-ar putea aprovizioana cu muniţii profitând de sprijinul localnicilor mai prinşi decât alţii de spiritul revoluţioanar – şi asta nu pentru altceva decât pentru a-i smulge guvernului, sub ameninţări, promsiunea de amnistie. Deşi, însă, pericolul e mare, Potemkinul putând inflama tot Caucazul, speculează gazetarii, un act precum amnistia în acest caz ar distruge pentru totdeauna disciplina în armată şi marină. Se mizează pe faptul că în cele din urmă „Potemkin“ va capitula după ce va fi terminat toate muniţiunile.
Doar că la închiderea primei pagini a Dimineţii de duminică, 26 iunie – alarmă matinală şi multă zarvă: Reîntoarcerea lui „Potemkin” şi a torpilorului la Constanţa. La orele 2 şi jumătate noaptea am primit de la corespondentul nostru din Constanţa următoarea telegramă: Constanţa, 24 iunie. Opriţi imprimarea ziarului până ce vă vom comunica ştiri. „Potemkin“ şi torpilorul 267 au sosit aici. Nitzescu. Şi se adaugă: Imediat ce ştirea despre întoarcerea lui „Potemkin” şi a torpilorului 267 a fost comunicată oficial la Bucureşti, au sosit la oficiul telegrafic d. maior Demetriade de la serviciul maritim, d. Moruzzi, prefectul poliţiei, şi inspectorii Durma şi Cantuniari. D. maior Demetriade a corespuns telegrafic până la orele 5 dimineaţa cu dnii Gh. Gr. Cantacuzino [n.n.: zis Nababul, prim-ministru conservator] şi general Manu [n.n.: ministru, Ministerul de Război], încunoştiinţându-i despre acest eveniment şi comunicând imediat la Constanţa ordinele primite. În ultimul moment primim confirmarea primei telegrame care anunţă reîntoarcerea vasului „Potemkin” la Constanţa. În port emoţia e de nedescris. Deşi târziu noaptea, lumea încunoştiinţată de eveniment aleargă din toate părţile spre port. Noile ştiri le vom comunica cititorilor printr-o ediţie specială a „Adevărului“ care va apare la orele 11 dimineaţa.
Întrebarea tuturor: Ce va fi? Dobrogea încă are, deşi teritoriu românesc de peste 25 de ani, o condiţie specială, ca şi locuitorii ei – care, chiar români fiind, nu au cetăţenia statului român şi nici drepturi egale cu ale nedobrogenilor. Iar în aceste condiţii poate fi de interes până astăzi dacă faptul a contat ori nu pentru marinarii Potemkinului şi dacă aceştia ştiau ori ignorau că, după războiul din 1977-1978, Rusia dăduse Principatelor, luată atunci de la turcii învinşi, Dobrogea – într-un schimb: pretinzând şi încorporând, cu planurile şi intenţiile mereu ascunse, Basarabia istorică, judeţele de la Dunăre, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Atunci gazetarul Eminescu fusese vehement la adresa aliatului cu apucături de ocupant care te deposedează ca pe un duşman la capătul tovărăşiei de arme victorioase – tot aşa însă cum fusese poetul şi cu politica în relaţie cu Dobrogea a guvernului român.
AUREL BUZINCU
Comentarii