O bancă în parc…

Îmi amintesc că eram în clasa a VII-a când profesorul de română Petru Tomegea (cel pe care îl citiţi în „Crai nou” în zilele de marţi şi de miercuri) ne-a înfăţişat la o oră specială trei poeţi ca să vedem cum arată nişte poeţi, să-i ascultăm recitând, să încercăm să dialogăm cu ei. Unul dintre ei era Ion Beldeanu (altul era Arcadie Arbore, după pseudonimul său literar, iar pe al treilea… l-am uitat). Tot cam pe-atunci am început să-i răsfoiesc cărţile din biblioteca tatălui meu (deşi nu eram foarte interesat de versuri; eram un prozator care începuse primul roman dintre cele câteva pe care nu le-am mai isprăvit). Mai târziu însă aveam să fim colegi la „Bucovina literară” şi confraţi în Societatea Scriitorilor Bucovineni, perioadă în care cred că l-am cunoscut pe Ion Beldeanu şi altfel decât pe cel din cărţi şi articole (inclusiv din cele din „Crai nou”; bunăoară vă mai amintiţi de „Bucovina care ne doare”?), şi altfel decât îl vor fi cunoscut cititorii săi. Iar în ani mai din urmă, când deja se retrăgea din viaţa publică, am avut ultime întrevederi în buricul târgului, aproape de locuinţa sa, poetul privind lumea în trecere de pe o anume bancă din parcul central, îndreptată spre bustul lui Petru Rareş. Într-un articol din „Crai nou”, poetul Constantin Hrehor zicea că acea bancă (încă de pe atunci) ar fi putut purta numele lui Ion Beldeanu. Oricum ar fi, cei care l-au ştiut şi continuă să-l ştie îl vor „vedea”, şi-l vor imagina mereu (şi) acolo…