Alegeri. „Nu voi ajunge ca un idiot într-un hotel, cu o fată de 22 de ani care mă acceptă în pat numai pentru că vrea să iasă în oraş.”; Iubesc femeile care au experienţă, când istoria lor este scrisă pe corp, iubesc femeile complexe, pentru că iubesc modestia. Toate femeile cu care am trăit sunt cele mai frumoase femei din lume…” Îţi aminteşti acea replică din „Tinuta de sea-ră” a lui Bertrand Blier?: „Uită-te în ochii mei, te vei găsi sublim” asta e dragostea, nu are nimic de-a face cu armele. Bărbaţii sunt atât de obosiţi de sex încât nu văd când dragostea bate la uşă. Perfecţiunea, ce plictiseală!!…” Proust a fost cel care a spus: „Să lăsăm femeile frumoase bărbaţilor fără imaginaţie” (Benoît Poelvoorde)
Clipa. „Aceasta-i pădurea, iubito, / acestea-s uneltele mele, / acestea – cuvintele, / acesta sunt eu sub amarele stele, / aceştia-s părinţii din care venim, / acestea-s păcatele, / vinde-le. / Opreşte doar clipa in care ne iubim. (Coman Sova)
Fertilitate. Fertilitatea a reînceput să scadă în Polonia după 2010, iar în Ungaria după 2016.
Jurnal. „Altă secvenţă elocventă, pentru umilinţele pe care trebuia să le suporţi, în epoca trecută (citez din cartea de memorii a actorului Candid Stoica): ducându-se în vizită la un unchi, la spital, Candid află că ruda sa nu mai vrea – pur şi simplu – să trăiască! «…Mi-am dat seama – mi-a zis unchiul, scrie Candid S. – că nu mai am nici un rost pe lume, decât să stau la cozi. Am stat la coadă la butelie, la mălai, la făină, la ulei, la ouă, la salam, la nechezol, la hârtie igienică, la cartofi, la lapte, la vin, la brânză, la chibrituri, la lemne, la gaz, la… am uitat la ce dracu am mai stat. […] Cel mai bănos era de stat la cozi, atunci, în locul evreilor, care umblau după acte şi aprobări ca să plece, mai uşor, în Palestina. Ajunsesem omul care era plătit… ca să stea la cozi!». Şi eu am ajuns, se pare, omul care vă scrie un jurnal… despre jurnalul lui Candid Stoica. Dar, cum ştim, cărţile din cărţi se fac!…” (Bogdan Ulmu).
Lecţie. „Am învăţat, trecând prin veac, / Din traiul ăsta în comun, / Că multe treburi nu se fac / Şi multe vorbe nu se spun.” (Constantin Tudorache)
Madame. Azi, despre „nefericita” doamnă Rozenwasser, din Cernăuţii anului 1919. Pornim de la o reclamă de epocă. „Corsete. Specialistă pentru corsete, dna. F. Rosenwasser, în Piaţa Unirii nr. 6. Mare asortiment în corsete, bondiţe-corsete, pieptare, jupoane şi alte articole pentru dame. Corsetele se efectuesc după măsura şi forma corpului.” („Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 20 martie, 1919). Iată – asta vreau să zic – că viaţa târgului Cernăuţi, comerţul, supravieţuiau şi după marea zguduire (care a fost, pentru mulţi cernăuţeni alogeni, recunosc, un şoc), ce a însemnat Unirea Bucovinei cu ara… Şi după aşa-zisa – de către unii ucrainieni şi evrei ai vremii – „cotropirea militară de către trupele române”. Totuşi, iată: o oarecare negustoreasă din Cernăuţi, Madame Rosenwasser, îşi permitea – sub dominaţia „barbarilor de români”, să-şi facă reclamă la ziar, la 3-4 luni după Unire. Nimeni dintre români, cum vedeţi…, nu i-a închis mica ei afacere cu corsete de damă, care „se efectuesc după mărimea corpului damei”. PS Nu mai ştiu nimic despre doamna aceea. Probabil – de fapt, sigur – că a venit Stalin, în 1940, URSS-ul şi o fi lăudat-o pentru consecvenţă şi patriotismul ei, iudeo-comunist? Oricum, pariez că i-a închis / confiscat buticul ei de / pentru corsete de damă, cel puţin după 1944. Ce păcat… apăi câte modele / mulaje, de sâni frumoşi, de „dame”, om fi pierdut… Aşa-i istoria… Amnezică şi ingrată!
Paştele cailor. Tradiţia spune astfel: atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitorul Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la măreţul eveniment. Se zice că pe cât de cuminţi erau boii şi oile, pe atât de gălăgioşi erau caii din grajd. Ca mâhnire a faptului că pruncul nu avea linişte, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice că le-ar fi spus cuvântul ca să nu se sature de mâncare decât o dată în an, la Înălţarea Domnului, când Fiul ei se va fi înălţat la Cer. În ziua în care caii „îşi prăznuiesc” Paştele şi ei pentru un ceas, ei se satură de păscut iarba câmpului. Potrivit unor etnografi, a-ceastă „sărbătoare” populară, ar fi de provenienţă pur românească, mai exact din zona Translivaniei. Se mai crede că acest obicei nu este de găsit nicăieri în alte spaţii culturale. Despre cele petrecute, în vechime, în Transilvania, aflăm: „În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi multireligioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii – catolicii, în general – îşi serbau Paştele, românii cereau – împrumutau – de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se întamplă ca doar o dată la 5-7 ani ca sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi”. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, adică o sărbătoare rară. Cu timpul… expresia „la Paştele cailor” a devenit sinonimă pentru o promisiune neonorată, sau amânată „sine die”… Francezii – care n-au în tradiţie „Paştele cailor”, au găsit o altă zicală echivalentă (dar plină de sevă – n.n.) pentru a ilustra aceeaşi idee: a datoriei neplătite, amânate: „ţi-oi da datoria… au Grand Jamais”. Adică, tradus pur literal: „la Marele… Niciodată”.
Vremuri. – Doctore, mi-e rău, se plânge un pacient. – Dar cui îi e bine acum, răspunde doctorul.
Comentarii