În vremea aceea arhiereii şi cărturarii căutau să pună mâna pe lisus chiar în ceasul acela, dar s-au temut de popor, căci înţeleseseră că despre ei era vorba în pilda rostită de lisus. Şi pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului. Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine ca noi să dăm dajdie cezarului sau nu? Dar lisus, cunoscând vicleşugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un dinar. Ale cui sunt chipul şi inscripţia de pe el? Iar ei au zis: Ale cezarului. Şi El a zis către ei: Aşadar, daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului şi, minunându-se de cuvântul Lui, au tăcut.
Dacă nu au reuşit să-L prindă în cuvânt pe Mântuitorul cu întrebarea des-pre autoritatea cu care a izgonit vânzătorii din templu, ci dimpotrivă s-au văzut ei înşişi ruşinaţi prin răspunsul Domnului privitor la botezul lui Ioan (a se vedea Luca 20, 1-7) şi înţelegând că despre ei era vorba în pilda rostită de Iisus – referitoare la via dată lucrătorilor răi (Luca 20, 9-18) – mai marii preoţilor din Israel vin cu o nouă provocare, în mintea lor imposibil de rezolvat de către Mântuitorul fără consecinţe nefavorabile. În spatele unei întrebări aparent simple, dacă se cuvine să dea dajdie cezarului sau nu, se ascundeau două răspunsuri care, presupuneau arhiereii şi cărturarii, I-ar fi afectat activitatea viitoare a Domnului Iisus Hristos. Dacă ar fi răspuns negativ, cel mai probabil ar fi fost arestat, acuzat şi pedepsit de romani pentru revoltă împotriva stăpânirii. Dacă ar fi răspuns afirmativ, ar fi fost privit ca simpatizant al romanilor, neiubiţi de popor pentru regimul instaurat şi pentru taxele impuse, situaţie în care ar fi pierdut încrederea celor care Îl urmau.
Răspunsul Mântuitorului aduce înţelepciunea lui Dumnezeu înaintea vicleniei celor răi: daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Îndemnul Domnului nu se opreşte la daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, situaţie ce ar fi limitat aşteptările celor ce-L ascultau, ci oferă o perspectivă spre care merită cu adevărat să-ţi îndrepţi eforturile, daţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Cât de mărginit nu ar fi sensul muncii zilnice dacă te-ai osteni doar pentru lumea aceasta, iar parte din roadele muncii tale ţi-ar fi luate în chip gratuit? Răspunsul Domnului deschide un context extraordinar. Merită să-ţi dai silinţa în tot ceea ce faci, în măsura în care dai cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Viclenia fariseilor şi-a primit răspunsul cuvenit. Însă omul rău e lipsit de adevăr şi de bun simţ. În faţa lui Pilat, Mântuitorul este acuzat de răzvrătire şi de faptul că a împiedicat să-i fie dată dajdia cuvenită cezarului (cf. Luca 23, 2).
În încercarea de a explica cuvintele Mântuitorului, unii tâlcuitori nu s-au oprit la sensul strict literal al textului, ci au căutat şi înţelesuri mai profunde. În om – spunea Origen – sunt două chipuri: unul pe care l-a primit de la Dumnezeu, precum spune Facerea (cf. 1, 26-27) şi altul, chipul omului pământesc, pe care l-a primit din pricina neascultării şi a păcatului său. Aşa cum un dinar poartă chipul împăraţilor lumii, aşa şi cel care face lucrul stăpânitorului întunericului (cf. Efeseni 6, 12) poartă chipul acelui stăpân. Mântuitorul ne porunceşte să înapoiem acest chip, smulgându-l de pe faţa noastră, pentru ca să luăm chipul după care am fost creaţi, în drumul spre asemănarea cu Dumnezeu.
Arhid. prof. dr. BOGDAN-MIHAI HRIŞCĂ
Comentarii