Omul de zăpadă

…Iar de la Bobotează a venit iarna: cu ger, cu omăt, cu tot ce-i trebuie iernii adevărate. Nu-i de mirare că s-a pus zăpadă, s-a făcut polei etc. şi în jurul blocului lor. Proprietarii şi chiriaşii cu treabă pe-afară ies cătinel (aşadar, cu precauţie, după vorba veche lătinească) fie pe aleea cu câteva trepte dinspre strada mare, fie spre cele către parcările (gratuite, de reşedinţă) din preajmă, spre a-şi „dezgropa” autoturismele din nea şi a le pregăti pentru drumurile zilei. Natural, s-au făcut cărări de paşi, iar cei care le consideră nesigure şi pe acestea o iau de-a dreptul, pe unde li se pare mai bine pentru ei. E însă de mirare că persoana din bloc care se ocupa anterior – în astfel de condiţii de sezon – de aducerea căilor într-o stare practicabilă (cică, din proprie iniţiativă, îşi cumpărase şi unelte în acest sens) de-o vreme iese mai rar din casă, drept care nu a mai exercitat voluntar respectivul serviciu în slujba micii comunităţi. Astfel încât, dintre vecini, câte unul ajunge să se întrebe în gând ori cu voce – păşind cătinel, cum am mai zis – de ce-a nins, de ce-s temperaturi cu minus, de ce nimeni nu se ocupă. De ce nu se ocupă nimeni?! Lui Popescu i-ar plăcea ca Ionescu să fie acela; Ionescu e de părere că oricine altcineva ar fi foarte bun pentru trebuşoara aceasta, numai nu el, căci e ocupat. Cei câţiva copii din bloc (foarte puţini faţă de câţi au fost odată) sunt convinşi c-ar fi bine ca lucrurile să rămână aşa, iarna să nu fie deranjată. Se bulgăresc şi se dau pe gheaţă (dar faţă de părinţii lor, pe când erau pici, mai puţin, căci sunt mai ocupaţi cu altele). De altfel, prin partea locului zice-se că demult nu s-a mai văzut un om de zăpadă.