Cu toată recunoştinţa

„Eu cred ca recunoştinţa elevilor este o chestiune firească, însă ea nu trebuie să însemne cadouri costisitoare, încă o povară financiară pentru familii”… a zis recent, cred că silită să zică, cea care printr-o repetitivă conjunctură este azi cloşca educaţiei naţionale. Va fi fost firesc să fie, că n-ar fi fost doar cu simplu pardon să refuze! Iar din goarna sa naţională, poate că, aşadar, înghesuită să răspundă într-un subiect faţă de care până şi ei i-ar fi plăcut să tacă, dna Ligia a zis că recunoştinţa-i OK dacă nu-i înrobitoare. Să înţelegem că de la fiecare (recunoştinţă) după buget, gheşeft, posibilităţi pe din faţă şi pe din dos. Însă fiindcă (silită!) domnia sa a fost să se pronunţe dinspre guvern, ni s-a părut a invoca – întârziată??? – o eventuală lege a recunoştinţei naţionale care să cuprindă, cu rost şi folos, largi categorii socio-profesionale… în mod echitabil (ca lefurile) şi după contribuţie (ca pensiile), eventual şi în sprijinul de final de an al florarilor (floriştilor!) importatori, angrosişti şi vânzători cu buchetul sau firul. Drept care, ducând povestea până la cele din urmă consecinţe, cu bucurie să acordăm, firesc!, recunoştinţă persoanelor care ne vând pâinea, ne spală autoturismul, ne încasează la bancă dobânda ş.a.m.d. Dacă nu chiar acum, la anul pe vremea asta, conform legii recunoştinţei, vom mai cu toţii îngropaţi în flori şi, poate, îndopaţi cu bomboane.