„În vremea aceea aduceau la Iisus pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia. Adevărat grăiesc vouă: cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea. Zis-au cei ce ascultau: şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu. Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie. Şi El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică”.
Într-o societate obişnuită cu a aduce pruncii înaintea bătrânilor şi a cărturarilor pentru a li se citi rugăciuni de binecuvântare în Ziua Mare a Iertării. Mesajul, în acest context, este clar: Domnul Iisus Hristos avertizează adulţii că ar face bine dacă ar putea să imite atât disponibilitatea, cât şi receptivitatea naturală a copiilor, dacă vor să aibă accesul garantat în Împărăţia cerurilor.
Este deja ştiut că în teologia contemporană, marii gânditori au reuşit să genereze un adevărat lexic, având termeni specifici. Astfel, de pildă, das Nichtige, ar reprezenta, în opinia marelui Karl Barth, nimicul sub forma unei măşti filozofice a „principelui lumii”, despre care, într-o secţiune a Evangheliei după Ioan, Domnul Hristos va spune că „nu are nimic în El” (cf. Ioan 14, 30-31), adică nu se poate amesteca cu Persoana Sa, dar nici nu ar putea să denatureze misiunea salvifică încredinţată de Tatăl, aceea de a institui Împărăţia cerurilor în istoria oamenilor şi de a o conduce ca Împărat adevărat.
Aşa putem să înţelegem cuvintele lui Hristos, adresate prin intermediul Sfântului Apostol Petru tuturor Apostolilor: atunci când ei, Ucenicii Domnului, au renunţat voluntar la toate beneficiile lumeşti, s-au arătat disponibili total pentru planul de mântuire, rezistând şi împotrivindu-se cu înflăcărare faţă de orice formă care denaturează sensul identităţii creştine. Şi în această situaţie, cu toate că există riscul de a minimiza importanţa cuvintelor Domnului, trebuie să citim ultima parte a pericopei în contextul său: se pare că idealul lucanic însemna mai degrabă o renunţare la căsătorie, decât o chestiune de divorţ; altfel spus, cine se va dedica voluntar urmării lui Hristos şi va renunţa la multe beneficii ale vieţii în favoarea unei retrageri solitare, în liniştea rugăciunii cu Domnul, acela va avea parte de binecuvântare doar atunci când atitudinea sa se va manifesta cu deplină bucurie şi nu va fi constrânsă de alţi factori lumeşti.
Cu toate că au existat interpretări radicale ale acestei pericope dificile, ajungându-se până la punctul de a se vorbi despre lipsa de sens a planurilor omeneşti în proximitatea unui sfârşit iminent al lumii, aşteptat de comunităţile creştine, totuşi, nicăieri mesajul sfintelor Evanghelii nu este radical; ele nu sugerează o legătură indiscutabilă între cererile lui Hristos şi o oarecare anticipare a sfârşitului. Mai degrabă e vorba despre situaţia prioritară: un creştin va şti cu siguranţă să dedice primul loc lui Dumnezeu, lăsând în grija Sa problemele cotidiene. Un creştin va şti să înceapă, să continue şi să sfârşească o zi cu Dumnezeu, respectând toate poruncile biblice.
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
Comentarii