VI. Cernăuţi, 1870
Viaţa studenţească vieneză s-a dezvoltat şi ramificat în anii următori, dar ar fi cazul să vedem cu ce pregătire veneau acolo, în capitala Imperiului, tinerii bucovineni, pe care i-am văzut deja, încă şcolari, atât la Suceava, cât şi la Cernăuţi, participând la întâlniri cultural-artistice impregnate de idealurile naţionale iscate de revoluţiile de la 1848. Îl putem lua ca model pe deja cunoscutul Teodor V. Ştefanelli, dintr-un maial anterior, care în 1870, deja student, vine să continue campania naţională printre elevii cernăuţeni, pentru că, în cazul acestuia, ca şi al altora, promovarea idealului nu s-a limitat la acţiunile de la Viena, în care a fost printre fruntaşi (vom vedea aceasta cu altă ocazie), a considerat că terenul luptelor politice trebuie pregătit din vreme. Dintr-un articol trimis gazetei „Albina” (scris poate chiar de eroul nostru, care a fost toată viaţa destul de discret, dar care nu ezită să arate cu degetul acuzator către „inteligenţa” română de la vremea aceea, care se remarca prin absenteism – ştim acest lucru şi din articolele lui Iraclie Porumbescu), desprindem cadrul general al manifestării:
„Cernăuţi, în 15 iuniu 1870. Sunt acum patru ani de zile de când au început gimnaziaştii români, împreună cu realiştii şi preparandiştii de aici, a aranja câte o festivitate maială. În anul acesta se petrecu festivitatea aceea a doua zi de Dominica-mare, în păduricea Horecea. Programul festivităţii a fost destul de variat, constând din oraţiuni, declamaţiuni, cântări, jocuri şi una tombolă în favoarea fundaţiunii pumnulene.
Se presupunea cum că împărtăşirea publicului român de aici şi din jur la petrecerea asta va fi cât se poate de vie, făcându-se mai bine de 200 de invitaţiuni. Asta însă nu s-a întâmplat, căci au lipsit din mijlocul tinerilor nu numai cei ce se ţin şi se dau de români buni, dară chiar şi acele persoane care s-au deprins a fi privite de sprijinele cele mai tari ale românismului şi ale aspiraţiunilor naţionale şi de a cărora prezenţă se bucurau tinerii în tot anul. Oricine înţelege uşor ce înrâurinţă descurajatoare a putut avea absenţa asta asupra tinerimii, care se simţea ca călătorul unei nai lăsate în ştirea valurilor mării furtunoase”.
Şi anunţul de presă continuă cu precizarea: „dară spiritul de care este ea pătrunsă actualminte se vede din următoarea oraţiune, ţinută de dl D. Ştefănescu, jurist de anul I, cu cele mai nimerite gesturi şi intonări”. Îndrăznim să-l arătăm aici cu degetul pe Teodor Ştefanelli (care a semnat şi Ştefănescu), având el datele „din buletin” corespunzătoare (student în anul I la drept), trecând peste iniţiala prenumelui (care oricum i s-a mai falsificat, pe parcursul vieţii, chiar şi în „Convorbiri literare”), care tot la vârsta şcolarităţii învăţase, sub influenţa lui Aron Pumnul şi a lui I.G. Sbiera, ce înseamnă idealul naţional şi cum trebuie crescută o generaţie tânără, aşa încât discursul său avea date în plus să fie recepţionat aşa cum se cuvine de cei doar cu doi-trei ani mai tineri ca dânsul. Prezenţa sa la o manifestare de omagiere pumnuleană se înscrie ca o continuitate, odată ce, pe când erau în clasa a VIII-a de liceu, „dintre studenţii români de la gimnaziul din Cernăuţi au contribuit, în decurgerea anului scolastic 1868-1869” şi junii Ştefaniuc Toader şi Vasile Andrievici (Morariu), fiecare dintre ei cu câte 2 fl. – nu erau bani chiar din drum! – la fondul „Fundaţiunii pumnulene”, care avea menirea şi de a ajuta financiar pe elevii nevoiaşi în a-şi urma chemarea învăţăturii („Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina” din 1869).
Ideile cuvântării se desprind foarte limpede şi, ca atare, nu mai au nevoie de comentarii, decât doar să presupunem că i-a şi îndemnat pe „şcoleri” să vină la Putna, la marea întâlnire pan-românească, aceea care încă nu fusese contramandată şi post-planificată pentru 1871, dar în organizarea căreia era un ferment activ. Să-l „ascultăm”:
„Prea stimatelor Doamne şi prea onoraţilor Domni!
Rare, într-adevăr prea rare sunt ocaziunile când se întâlnesc atâţi fraţi de-un sânge şi de-un nume într-un număr aşa de însemnat precum este astăzi, salutându-se între sine în dulcea şi armonioasa lor limbă, în limba mamei lor. Rare sunt ocaziunile când atâtea persoane nobile, urmărind acelaşi scop, se întrunesc spre a onora şi încuraja junimea, participând la serbarea ce o aranjează şi prin care manifestează ea un semn de viaţă, de activitate, de veghere. Dar cu cât sunt ele şi mai interesante, cu atâta mai multă plăcere procură celora ce au binevoit se profiteze de ele. Din an în an şi-a propus junimea română a aranja câte o excursiune de petrecere în acest loc romantic în care ne aflăm acuma; şi când i-a fost posibil a realizat al său propus. Avem plăcerea şi bucuria a mărturisi cum că şi anul acesta este unul din acei ani favoritori, în cari am reuşit cu propusurile noastre.
Sum însărcinat a Vă saluta pentru bunavenire şi a Vă mulţămi totodată cordial pentru onoarea ce ni-o faceţi.
Suntem prea fericiţi când vedem că în mijlocul nostru se află coloanele pe cari se razimă naţiunea noastră în Bucovina, şi mai ales acuma când luptele pentru existenţa, prosperarea şi înflorirea ei sunt mai numeroase, mai grele, mai înverşunate decât orişicând. Sortea fatală a făcut ca să ni se răpească în patria noastră, fără vocea, ba chiar şi fără cunoştinţa noastră, atâtea drepturi pentru cari un Ştefan şi-a vărsat sângele său de erou, şi-a sacrificat viaţa sa. Uneltirile adversarilor noştri ne-au adus la atâta ca să fim trataţi ca străini în patria noastră, pentru care străbunii noştri glorioşi şi-au răpus viaţa lor. Dar încă nu este destul; trebuie să auzim încă cum cutează nişte limbi profane a denega chiar drepturile noastre necontestabile…
Triste sunt timpurile când pretensiunile juste ale unui popor indigen se trec cu vederea; triste când nu se respectează, mai triste însă când i se deneagă aceste drepturi sânte.
Am ajuns în poziţia mărului din poveste, care dând unui băiet flămând câteva din fructele sale, spre a-i stinge foamea ce-l consuma, a fost în fine despoiat de toate fructele ce-l împodobeau.
Dă pâine şi sare, şi primeşte fiere, drept recompensă pentru bunătatea ta.
Da, Domnilor, este o tristă realitate ceea ce am zis, cu atâta mai tristă şi deplorabilă, cu cât dacă ar dura mai mult, ne-ar aduce la o stare demnă de toată compătimirea.
Junimea a ajuns la cunoştinţa stării deplorabile în care ne aflăm. Ea a înţeles pericolele ce amerinţă cu distrugere interesele noastre naţionale, şi ştiind că viitorul depinde de la dânsa, şi-a propus a se califica astfel ca să corespundă cerinţelor grave şi ca să fie odinioară în stare a lucra cu succes pentru binele comun. şi ideile ce le-a adoptat junimea de cu timp, vor prinde rădăcină fermă, care cu timpul va produce mlădiţe verzi: – faptele ce se aşteaptă cu dreptul de la dânsa în viitor.
Şi ceriul ne va protege, fraţilor; speranţa nutritoare va încorda şi va multiplica puterile noastre. Nu vom despera, ajutor nu vom spera de la nimeni, decât de la noi înşine; şi pâinea câştigată prin lucrul, prin mâinile noastre proprie, va fi mult mai gustoasă, mult mai dulce, şi conştiinţa că am împlinit datorinţele noastre într-un mod demn de numele nostru, ne va remunera.
Dar spre aceasta se recere unire, curagiu şi perseverenţă. Aceste trei lucruri să fie deci deviza noastră, fraţilor, acestea să fâlfâie pe flamura întreprinderilor noastre, şi viitorul ni va surâde.
Junimea a înţeles şi ştie că cel mai odios, cel mai stricăcios şi cel mai periculos lucru este când se nasc între fraţii de aceeaşi credinţă neînţelegeri; dar ea va respinge cu indignare toate cauzele ce ar putea produce astfel de neînţelegeri; căci neînţelegerea este drumul spre ceartă, spre dezbinare, şi cu durere trebuie să mărturisesc că acestea au stricat totdeauna mai mult poporului nostru decât chiar adversarii lui. Astfel de neînţelegeri voim să le combatem prin înţelegere reciprocă cu arme de frăţietate, de moderaţiune şi bunăvoinţă, având înaintea ochilor noştri scopul cel sublim, salvarea poporului şi prosperarea intereselor comune; iar pe cei ce nu vor să ne înţeleagă, să nu-i condamnăm, imitând pe alţii, să nu strigăm asupra lor: anathema sit, ci să-i tratăm cu blândeţe şi moderaţiune, şi cu timpul se vor întoarce ca fiiul cel pierdut în braţele noastre şi se vor face colaboratorii noştri la opera comună.
Noi vom căuta să realizăm ceea ce a zis un bărbat demn de amintire şi glorificare: Uniţi-vă în cuget şi în simţiri.
Unica noastră recompensă va fi bucuria ce vom simţi-o văzând că ni-a succes a aduce oaia pierdută iarăşi la turma de care se ţinea. şi cu aceasta ne vom făli şi altă remunerare nu vom dori.
Mai înainte de toate însă este o necesitate urginte de fapte cari să probeze lumii că veghem, fapte impunătoare cari să dovedească curagiul şi energia noastră.
Fraţilor, noi nu suntem încă în stare a ni realiza dorinţa. Junimea trebuie acuma să se prepare şi să pună fundamentul la edificiul măreţ pe care şi-a propus a-l ridica, când va ajunge a fi nedependinte.
Atuncea va susţine ca prin grai viu şi prin fapte, prin puterile ei morale şi materiale şi în fine prin organe de publicitate, pretensiunile noastre juste şi drepturile sacre, cari sunt astăzi uzurpate de cătră alţii, şi pe cari le-am moştenit din moşi şi strămoşi.
Prezentul este în mâna celora ce stau în fruntea naţiei şi-şi încordează toate puterile lor spre a salva poporul; viitorul însă depinde de la junime, care va binecuvânta pre precedenţii săi activi la opul salvator şi măreţ şi, imitând exemplele lor bune, vor ţine totodată cont la cerinţele timpului de atuncea, lucrând la realizarea propuselor ce şi le-a făcut încă în juneţe. Deie ceriul ca să fie succesul precum sunt propusurile.
Să sperăm, Domnilor, că după puţine aurori va apărea şi steaua noastră pe orizon şi ne va conduce la câştigarea pretensiunilor noastre juste şi a drepturilor necontestabile.
Aceasta este, Doamnelor şi Domnilor, convingerea junimii studioase, şi eu am fost însărcinat a fi organul expresiv al simţimintelor ei, şi am expus numai aceea ce simte, doreşte şi promite fiecare june.
Poftesc a mă scuza dacă am detras pentru câteva momente spiritele DVoastre de la obiectul care V-a făcut să vă adunaţi aici, iar înainte de a termina daţi-ni voia a mai exprima încă simţimintele noastre cele mai vii de recunoştinţă şi mulţămire pentru onoarea ce ni-aţi făcut-o, asistând la modesta noastră petrecere”. („Albina”, 14/26 iun. 1870).
Două vorbe despre eroul acestor şire, prea puţin băgat în seamă de posteritate, ni se par bine venite: Născut la 18 aug. 1849 în Siret, ca fiu al cunoscutului şi stimatului negustor Vasile Ştefaniuc (1807-1899), starostele breslei cojocarilor ani în şir, Teodor urmează, ca şi fraţii săi Ioan şi George, studii temeinice, de la liceul cernăuţean „al lui Aron Pumnul” trecând la Universitatea din Viena, unde se cimentează prietenia cu Mihai Eminescu, iniţiată încă de pe băncile gimnaziului. După absolvirea studiilor superioare, ocupă diferite posturi în magistratură la Cernăuţi, Suceava, Câmpulung, Lemberg, fiind numit chiar şi în maximul grad ierarhic de consilier aulic la Viena, fiind o preţuită şi onestă persoană de contact pentru românii bucovineni, care îl şi aleg deputat, în stagiunea 1892-1896. Scrierile sale istorice (pe lângă numeroasele poezii, proze, încercări dramatice) îl duc spre alegerea de membru al Academiei Române, în 1910. Evită pericolele Primului Război Mondial prin refugiul în apropiatul Fălticeni, la un cumnat, şi pune punct unei vieţi bogate la 23 iulie 1920.
Comentarii