O superbă piesă a lui Shakespeare se numeşte „Cum vă place?”. Mă gândesc şi eu cum mi-ar plăcea să trăiesc, să îmi văd oraşul şi ţara, să admir alte meleaguri şi să mă bucur de prieteni şi cei cu care mă întâlnesc! Bănuiesc că şi dumneavoastră aveţi dorinţe clare legate de modul în care vreţi să trăiţi, să relaţionaţi cu ceilalţi oameni şi să vă bucuraţi de scurta trecere prin această lume. Cred că pe toţi realitatea ne întristează dacă o raportăm la idealurile noastre cele mai modeste! Ce au cu noi de ne fac trişti, nervoşi, nemulţumiţi prin acţiunile care se resfrâng asupra noastră? Ne bagă în seamă cu dorinţele noastre? NU!!!
Ca într-o relaţie contractuală angajat-angajator şi relaţia între dorinţele noastre şi posibilităţile proprii, dar şi cele oferite de societate sunt în permanentă competiţie! Sau cum ar spune românul: „Degeaba ai ambiţie dacă nu ai muniţie!”. Şi apare întrebarea dacă cerem prea mult sau ne putem permite prea puţin?… Trebuie să fim modeşti când ne satisfacem plăcerile sau să pretindem cât mai mult ca să obţinem maximul posibil? Sau să ne „orientăm” în fiecare caz în parte? Multe întrebări, puţine răspunsuri! Dar subiectul fiind important pentru fiecare, trebuie să îl tratăm cu toată atenţia!
Pentru început să vedem cine ne „pune tălpi” în drumul nostru spre fericire? În Constituţia SUA este stipulat faptul că toţi cetăţenii au dreptul să îşi caute fericirea, sub diferite forme în funcţie de dorinţele personale! În legislaţia noastră fericirea poporului o caută conducătorii şi „ne fericesc” prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie. Iar pentru că ei sunt reprezentanţii noştri, cu un eroism ieşit din comun, verifică elementele fericirii doar pe propria piele! Cu riscurile de rigoare asumate! Vor verifica dacă excursiile în insulele exotice aduc fericirea (măcar pentru amante!), dacă un bolid de 200.000 de euro poate ferici un pasionat de maşini sau dacă o căsuţă cu 12 camere şi dependinţe asigură un confort acceptabil familiei de 3-4 persoane. Rezolvarea acestor mărunte dotări nu înseamnă că dezideratul fericirii a fost atins. Discuţiile sunt în curs şi până la o concluzie comună experimentul pentru care s-au sacrificat demnitarii noştri nu poate fi generalizat asupra tuturor românilor! Unii ar vrea mai mult (milioane de euro în cont), alţii vor existenţă bucolică la ţară, iar cei mai mulţi nu ştiu ce vor după „300” de vodcă! Înţelepţii conducători ne lasă aşa cum suntem, nu ne şochează prin transformări şi, normal, blochează drumul spre acea iluzorie fericire. Să ne placă ce avem şi ne descurcăm de la o pensie la alta!
Pentru a pune în centrul scopurilor vieţii atingerea ideii de satisfacere a plăcerilor proprii şi a căutării fericirii pe acest pământ, trebuie să fim „excentrici” (adică nebuni!) în România actuală, dar şi în cea trecută. Trebuie să fim fericiţi după reţeta promovată de „iluştrii conducători”; în caz contrar se aplică avertismentul din bătrâni: „Nemulţumitului i se ia darul!”. La „luat darul” sunt specialişti de înaltă clasă, la „dat darul” mai studiază! Cei care promovează „fericirea naţională” sunt oameni foarte serioşi, nu glumesc şi se gândesc la modul în care ne vor face nouă viaţa plăcută chiar şi atunci când sunt în concediu la Neptun, Miami, Maldive sau la cumpărături la Milano, Paris, Londra etc. Ei lucrează pentru noi! În lungul şi latul planetei! Staţi în băncile voastre! Fotoliile lor sunt ocupate!
Dacă ne luăm după ei viitorul sună bine în perspectiva anilor 2050, ar trebui să-i urmăm fără întrebări şi să ne înscriem într-un Partid al Fericirilor în Perspective (PFP). Cine-i liderul?
DAN STRUTINSCHI
PS: Când ne deplasăm pe trotuar trebuie să fim atenţi pentru că din direcţia opusă vin cei cu ochii în telefon! La fel se întâmpla pe uliţele satului acum peste 50 de ani, când ne intersectam cu vitele care veneau de la păşune!…
Comentarii