Nevoia profundă a fiinţei şi existenţei noastre este nevoia de dialog, de comuniune, mai ales cu Cel ce este punctul de sprijin absolut.
Sfântul Isaac Sirul zice: „Să nu vă închipuiţi că în iad Dumnezeu nu iubeşte, dar iubirea lucrează în diferite chipuri” – între noi fie vorba, eu cred că oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o înţeleg. Foarte puţini înţeleg ce înseamnă ea, în firea ei divină!
Gândiţi-vă fie la fratele cel mare din Parabola Fiului risipitor, fie la fariseul din Pilda vameşului şi a fariseului şi veţi observa că aceşti oameni erau drepţi şi se considerau drepţi, ca şi cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvăluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare în felul lui. Fratele mare nu intră în casa părintelui, fariseul nu se întoarce îndreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie să se roage pentru prietenii lui. Se dezvăluie că ascunsul misterios al răului stă în eul închis în sinea lui, centrificat în „aseitatea” lui. Această auto-întemeiere lăuntrică mă aruncă în universul despărţirii, izolării de Dumnezeu şi semeni. (Părintele CONSTANTIN GALERIU, Dialoguri de seară, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 112)
Comentarii