Cu bucuria de a dărui, la urmaşii lui Luca Arbore din Arborenii Boianului
Deşi turnase bine în ajun şi cerul mai picura a ploaie, drumul de ţară nu era înfundat. Maşina zbura uşor, urcăm un deal, coborâm o vale, trecem drumul prin pădure, lăsăm în urmă „Vâlceaua însorită” şi iată-ne ajunşi la Arboreni. Am fost o singură dată până acum la Arboreni, cătunul de dincolo de coline şi pădure ce ţine de comuna Boian, cu mulţi ani în urmă, când frumoasa Biserică „Sfânta Treime”, se afla în stare de renovare. Nu erau case atât de mândre ca acum, însă umbla lume pe drumuri. În aceste zile, cele mai multe gospodării sunt pustii. Greu e să trăieşti aici mă gândesc. „Fiecare cum îi este norocul şi cum se obişnuieşte”, răspunde la gândul meu o femeie, ce păşea ajutată de cârjă, cu un căţel şi un motan din urmă. Cum a ajuns să trăiască la Arboreni? „N-am venit de nicăieri, aici m-am născut”, ne spune femeia cu numele Eugenia, dispărând tăcută după o poartă.
Pe la capătul străzii ne-a salutat o barză, dintr-un cuib mare pe un stâlp de telegraf. Vine în fiecare primăvară la cuibul ei, de la poarta lui Petrescu. Mi s-a părut pusă pe treabă, pasărea. Făcea curăţenie în „casă”, sau îşi lustruia apripile, că nu sta locului, se întorcea într-o parte şi alta, agitată de ceva ascuns de ochii oamenilor. M-am apropiat să-i fac o poză, ca mărturie că are dreptate Angela Botă, directoarea Liceului din Boian, când spune că Arborenii sunt în creştere, în fiecare an după şcoala primară trimiţându-le cu doi-trei copii mai mult. Doar berzele nu vin de flori de cuc, aduc ele după cum au intrat în poveste câte un bebeluş în cioc.
Cât am stat cu ochii-n sus ghicind ce se întâmplă-n cuibul cela, a ieşit Eugenia iarăşi în drum să ne explice de unde-i vine neamul. Până să deschidă gura, i-a luat-o Gheorghe Botă înainte: Citiţi româneşte? – o întrebă, bucuros că a întâlnit un suflet de om să-i dăruiască o carte.
– Poate mă cunoaşteţi, nu vă amintiţi de mine? – o năvăli cu întrebările, povestindu-i că a lucrat la punctul de felceri, prin anul 1987.
– Oho, cât aveai atunci băiete? – îl cercetă mirată Eugenia
– Vreo 19, nu mai mult, aici, la Arboreni, a fost primul meu loc de muncă după ce-am terminat şcoala de medicină din Noua Suliţă.
– Cred că degrabă ai şi plecat, de nu te ţin minte, urmă dialogul dintre scriitor şi potenţiala cititoare, de la care am aflat că e din neamul Buliga şi Migherean. Părinţii ei, ca şi ai soţului Ciubuca, au slobozit rădăcini aici, strămutându-se în primii ani după Unire, din comuna Arbore, fostul judeţ Gura Humorului.
Mai încolo, ne iese în cale un bărbat cu o plasă în mână, pesemne se întorcea de la magazin. Şi ce surpriză pentru scriitorul nostru să-l întâlnească chiar pe badea Florea, tot Botă, ca şi el. Atunci, prin 1924-1925 au venit pe acest pământ şi câţiva Botă din Arbore, înmulţind neamul lor la Arboreni.
Ştiam câte ceva din istoria acelei strămutări din scriso-rile adresate de fruntaşii comunei Arbore profesorului Ion Nistor, ministrul de stat pentru Bucovina. În cele câteva scrisori/demersuri, semnate şi de Societatea Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni (preşedinte Dimitri Ţopa), se specifica scopul de a reda regiunii caracterul românesc de odinioară şi necesitatea întemeierii unor centre de reazem al românismului în localităţi care şi-au pierdut limba şi identitatea românească (bunăoară, Toporăuţi şi Rarancea). Aşadar, la 23 octombrie 1924, în numele unui grup de săteni, Ion Grecu, Nicodim Lupu, David a lui Mihai Hrincescu, îi adresau lui Ion Nistor următoarea rugăminte:
„Comuna noastră, care este cea mai mare din judeţul Gurahumorului, are de prezent o populaţie de peste 8000 de suflete, ce trăieşte din munca pământului. Din cauza suprapopulatei o mare parte dintre săteni trăieşte în mizerie şi neajunsuri şi sunt siliţi ca să lucreze pământul pe la străini, numai ca să-şi poată câştiga traiul de toate zilele. Reforma agrară din Bucovina nu ne-a adus nici o uşurare a acestei stări, dar fiind că pentru noi nu se găseşte pământ expropriabil deajuns. Cum însă în apropierea satului Toporăuţi, sat cu populaţie curat ucraineană, se află o moşie expropriată într-o suprafaţă de cam 1000 hectare, ce s-ar putea coloniza foarte bine, prevăzând mai departe capitolul XIV din Legea pentru reforma agrară din Bucovina o altfel de colonizare, fiind apoi ţăranii din această comună cunoscuţi prin hărnicia lor neîntrecută şi prin gospodăriile lor exemplare, şi fiind înfiinţarea unui sat nou românesc în drumul ce duce de la Cernăuţi la Hotin o chestiune de apărare naţională şi de înalt interes pentru viitorul acestei Ţări, noi plugari subsemnaţi venim în numele celor nevoiaşi ca să Vă rugăm din toată inima şi din tot sufletul ca să ne daţi tot ajutorul D-Voastră pentru ca pământul sus arătat să ni se dea nouă ca să alcătuim acolo un sat curat românesc. Noi credem de altfel că faptul acesta ar fi cel mai măreţ templu de dragoste de neam ce şi l-ar putea ridica guvernul actual pe partea cea mai înstrăinată a pământului Bucovinei.”
Şi-acum despre cel care a dat nume comunei Arbore şi Arborenilor din Boian, marele dregător care a păzit un sfert de secol poarta Sucevei în timpul voievozilor Ştefan cel Mare, Bogdan al III şi Ştefăniţă Vodă. Acum, în aprilie, se împlinesc ori s-au împlinit deja 500 de ani de la moartea tragică a lui Luca Arbore. Timp de şase ani a fost tutorele lui Ştefăniţă Vodă, acela fiind ridicat pe tronul Moldovei la vâsta minoratului. Odată cu înaintarea în vârstă, fire tiranică, Ştefaniţă se întărea şi în cruzime. În aprilie 1523, în urma unor intrigi la curte, Luca Arbore şi fiii săi au fost omorâţi din porunca domnitorului, găsindu-şi odihna de veci în ctitoria lui Luca Arbore, Biserica de pe moşia Solca. Moartea lor e o dovadă elocventă că de cele mai multe ori nu există recunoştinţă, ba chiar se pedepseşte crunt facerea de bine.
MARIA TOACĂ, Cernăuţi
Comentarii