A PLECAT MARCELLUS…

„Fugim de moarte însă către ea”

 Botezată neutru Timp, impozanta şi eleganta antologie (de autor) semnată de fostul sucevean Marcel Mureşeanu (vol. I: 1969-2006; vol. II: 2007-2016), ivită la editura clujeană Scriptor (2018), dovedea că poetul, mare „cultivator de prieteni” şi „îmblânzitor de treceri”, cum îl recomanda cândva Irina Petraş, îşi continua „exerciţiile de noapte”. Şi acuza, într-adevăr, printre „incuri ludice” şi sugestii metafizice, oboseala de timp. Deşi, bonom cum îl ştim, ne asigura că „mai e drum până în burta întunericului”. Din păcate, momentul despărţirii a venit…

De fapt, încă din 1985, Mircea Braga observase că adevărata obsesie a poeziei lui Marcel Mureşeanu rămâne timpul; sau, mai exact, „memoria în faţa timpului”. Doar din acest punct de vedere putem subscrie la opinia (încetăţenită) că poetul, refuzând tabuurile, îşi ştia de la început drumul. Altminteri, trebuie să recunoaştem că prolificul Marcel Mureşeanu a cunoscut o „evoluţie oarecum neaşteptată”, sesiza Ion Pop, invocând deja faimoasele „cotituri tematice”. Cu o bogată Addenda (scrisori, interviuri, referinţe critice, fotografii) şi, bineînţeles, o impresionantă listă bibliografică, dipticul lui Marcellus ne îngăduia să urmărim traiectoriile sale lirice, vădind mobilitate inventivă şi fantazări ludice, de ironie limbută, îmbrăcând – în ultimele titluri – nuanţe sumbre, bagatelizând angoasa. Şi confirmând că avem de-a face cu un „şugubăţ cu program” (cf. Al. Cistelecan).

Închipuind o thanatologie ludică, cum demonstrase Constantina Raveca Buleu, cărţile din urmă ale lui Marcel Mureşeanu (Voi plăti pentru faptele mele, în 2014 şi, mai încoace, explicit, Teama, la editura Avalon şi Anul de sticlă, în 2025) îngemănează jucăuş, sub spectrul morţii, impulsul ludic şi fantasmele thanatice. În fond, Poetul, „otrăvit cu viaţă” şi locuit-de-moarte, căutat, spera într-o amânare acum când „unghia întunericului” creşte; vrea un armistiţiu cu moartea, deşi recunoştea franc, sub simbolistica întunericului, vecinătatea Negrului-călău: „Fugim de moarte însă către ea” (LV). Cvintinele adunate în eleganta plachetă Teama vorbeau despre „curajul” de a trăi până la moarte; sau, scria Irina Petraş, în „drumul fiinţei către moarte”, Marcel Mureşeanu (1938-2026) se dovedeşte „unul dintre cei mai expresivi poeţi” din lirica noastră. Fiindcă, în pofida unor abil-calculate „devieri” sintactice, concluzia cade implacabil: „viaţa mea scrisă pe chipul morţii mele” (XXV). Şi, mai răspicat: „Un lepros atârnat de-o frânghie / a încercat în vis să mă mângâie / În afara vieţii şi-a morţii, a treia cale arată-mi! / Vai cât de mult se zbate moartea / ca să rămânem în viaţă!” (XXVIII).

În subtilele sale genosanalize, citind poezia prin „ferestre-vitralii”, Irina Petraş s-a dovedit, în ani, o fidelă însoţitoare a poetului. Muritudinea, conceptul-metaforă atât de drag criticului este o potrivită cheie de lectură. Şi „glosele plastice” ale dnei Irina Petraş, expuse la galeriile revistei Steaua, scria Vasile Igna, cercetând „intermitenţele memoriei”, vorbesc tot despre asaltul nopţii, despre întunericul primordial (luminiscent, însă). În plus, reamintim că placheta Voi plăti pentru faptele mele beneficia de ilustraţiile Irinei Petraş, escortând, prin textele sale critice, numeroase şi savant-aplicate, „ieşirile” poetice ale lui Marcel Mureşeanu. Acesta, bântuit de presimţiri negre, ştiind că „unii de alţii ne vom îndepărta”, scria şi publica frenetic, „cu bucurie şi îngândurare”. Asistă, aşadar, la „o golire înceată a trupului”, denunţă, sub povara anilor, „iscălitura viermelui din lăuntru”, aşteaptă marea plecare. Umbra thanaticului se aşterne peste acest lirism de ultimă oră, desolemnizat, începând cu Cele patru triburi ale sfârşitului (Editura Palimpsest, 2010), fisurând masca ludismului. Demonul ghiduş, mare amator de concentrate lirice, acele microscenarii insolitând realul, pe licenţă soresciană (cultivând paradoxul ironic, sentenţios, epicizat), a obosit, pare-se; „experienţa aforismului”, grădinărit tenace, are consecinţe, observase Petru Poantă (vezi şi volumul Oracol, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010), dar „făptura purtată” în sine (Moartea, adică) pândeşte: „iar noaptea s-a deschis / să mă primească”. Sorescian pe alocuri (v. O umflătură), poetul, înţelepţit, chema la rampă cele patru triburi (Ura, Plânsul, Suferinţa, Deşertăciunea), sfătuit de Marta („lupoaică tânără”) să-şi tutuiască agonia. Iar profetul îi arată amurgul, vestit de „cutele zilei”, admirând forfota Iadului, deschis „non-stop”. Fiindcă, spune poetul, mimând împăcarea (v. Praf de vânt): „Mult mai bine va fi după moarte: / vom avea timp să uităm unul de celălalt / nu ne vom mai gândi / ce se alege de viaţa noastră / toate vor fi veşnice / nimeni nu-şi doreşte nimic acolo / va fi o mişcare continuă”. Sau, în altă parte: „Iată că veni Pasărea Sufletului / şi-mi spune: gata-s! Dar tu? / E bine să trecem pe ziuă Dincolo / că dacă ne prinde întunericul / spaimele din tine nu vor mai ieşi.” (v. Iarăşi la răscruce). Totuşi, o promisiune se înfiripă (v. La despărţire): „De mâine o vorbă nu mai scot despre moarte, / un cuvânt nu mai scriu despre ea, / să vadă ce-nseamnă să nu te ia nimeni în seamă / şi să te mistuie fierea singurătăţii!” Şi încă: „Dar, oare, Atunci, / mai ai putere / să-ţi fie milă / de / Tine?”

Şi mai vechile Boeme (Boehms / Bohemes / Boémiennes), adunate într-un splendid volum ivit la Cluj-Napoca (Casa cărţii de ştiinţă, 2010), ne reaminteau că Poezia poate fi „o abaţie pustie”; dar, atenţie, „de îndată ce calcă pe dalele ei / cel chemat, ea se reface / mai strălucitoare decât a fost înainte!” Aflat într-o „prodigioasă expansiune” (nota Petru Poantă), dar îmbrăţişând cu zâmbet moralizator o meditaţie calmă, fără accese panicarde încă, ci doritoare de a afla tâlcurile ascunse „după natura lucrurilor”, Marcel Mureşeanu îşi continua aventura lirică. Revenit în urbea clujeană (1997), după un lung şi rodnic „exil” bucovinean, şi-a oferit, recapitulativ, un impozant op (510 p.), adunând Poeme scrise pe parcursul a patru decenii (1968-2008). Volumul cu pricina, ivit tot sub sigla Casei Cărţii de Ştiinţă, beneficia de o densă Prefaţă a Irinei Petraş, cea care, risipind observaţii subtile, i-a asigurat o temeinică „escortă”. Totuşi, o „exactă” definiţie a poetului, mereu dezinvolt şi generos, aparţine, credem, lui N. Turtureanu. Aşadar, Marcel Mureşeanu ar fi un „miniaturist ironic şi sentimental”, străin de orice gravitate morocănoasă, chiar dacă, vai, „locuit de moarte”. Un Înscris, asigurându-ne că ar lăsa „totul Poeziei”, vădeşte, în faţa timpului care (ne) „se macină”, că această condiţie de martor-spectator îi provoacă o „exuberanţă sfâşâietoare” fără a-i slei ingenuitatea interogativă. Un imaginar ludic, aşadar, apt de „rupturi”, cu finaluri-surpriză, înscenând fastuoase desolemnizări probează capacitatea de a se bucura şi de a inventa hazos. Doritor „să băsnească”, el, mucalitul autor, se caută fără istov. Fiindcă: „Mereu voi vorbi despre mine / ca despre un necunoscut”. Mai ales că – suntem preveniţi – poznaşul poet întreţine „o relaţie complexă” cu propriu-i trecut. Iar fiorul thanatic, insinuat în colecţia de crochiuri ale vieţii banale, chiar „relansator al vieţii” fiind (cum observa Irina Petraş), chiar supus unui tratament „crengist” intervine ameninţător, anunţând alarma, implicit „mica parte nescrisă”. Deşi mâna „prinde puterea / de-a scrie mai departe…”. Şăgalnic-sentimental, inventiv-jucăuş, construindu-şi discursul pe temelia paradoxului, reciclând – cu o privire demistificatoare – „poezia faptului banal” şi gustând nostimada înscenărilor, autorul se dedă la delicioase jocuri lexicale. Dincolo de această dezinvoltură, probată în atâtea rânduri, ludismul său, pus „pe poante”, îşi asumă condiţia de martor. Altfel spus, irizările ironice nu refuză tuşa gravă, strecurată cu umor livresc şi nici maniera parodică, scutită de angoase prin avalanşa vorbelor „în doi peri”, cu apetit sapienţial. Dacă la începuturi, după etapa poeziei pentru cei mici, Marcel Mureşeanu părea interesat de reverii ruraliste, mângâiate de un sentimentalism bucolic, ulterior, printr-un lejer „efort de adaptare” (sesizase L. Ulici), el încearcă, cultivând o „destăinuire potolită” să propună chiar o ontofanie (cf. Dan Mănucă). Volumele din urmă poartă, mai apăsat, umbra thanaticului. Evident, poetul n-a abandonat scrisul în răspăr, gata să ne propună, făcându-ne cu ochiul, o istorioară. Tonul, dincolo de apetitul disimulant, e însă altul. „Vine vremea ruinelor” – ne anunţă, în treacăt, poetul şi con-stată că, la momentul fatidic, părăsim „o lume fioroasă” fără a ne fi dumirit ce este viaţa. Probabil, doar o lungă pregătire (v. Exerciţii de noapte). Ca în excepţionala Scară la cer, aflând că „lumea se ţine într-o lacrimă”. Nu e vorba, suntem preveniţi, de „o descoperire recentă”.

Fiindcă, în pofida exploziilor ludice, a tratamentului ironic (şi, mai cu seamă, autoironic), poetul crede în „fondul sentimental”. În realitate, acuză „ora de fier a insomniei”, ştie că noaptea va şterge „metaforele moarte”; aşteaptă „clipa iluminării deşarte”, contemplă, e atins de reculegere. O ironie cordială, s-a observat, îmbrăţişează acest concret revărsat care deconspiră o memorie (colectivă) fabuloasă; deşi, să reţinem, poetul avertizează că „plouă cu uitare”. Erudiţia vieţii nu produce sâmburi uscaţi, stafidind textul; cenzura afectivă sau micile cruzimi nu anulează o sensibilitate interogativă, mobilă, căutându-se neistovit în registrul altei expresivităţi. Este aici, poate, şi răsfrângerea dilemelor omului postmodern care, înotând în eclectism, seamănă la tot pasul – spun teoreticienii – o veselă confuzie. Dar poetul nostru este cumpănit, calcă gospodăreşte pe drumul său şi îşi ascunde (ne previne) „glanda lacrimală a acestui topos”; este, în aceeaşi măsură, o sensibilitate mobilă, permeabilă la impulsuri culturale, încât nu-şi refuză reciclarea expresivităţii. Pe deasupra acestei disponibilităţi, concretul rămâne „uimitor de puternic” (D.R. Popescu), „marile nimicuri” îşi spun povestea, „treburile zilnice” confiscă scenariul liric. Identificăm aici un efort recuperator, uşor calofil; dar inundaţia amănuntelor, epicizând fluxul liric nu poartă spre cititor ecoul unor negre şi neistovite lamentări. Dimpotrivă, împins de un demon ghiduş, Marcel Mureşeanu purcede la simpatice înscenări, estompând conflictul dintre fondul sentimental (mereu decent) şi forma ironică (ţinută în frâu). El contemplă cu autoironie aventura scrisului. Ar vrea, parcă, altceva (mai serios), denunţă inutilitatea victoriilor, acceptă chinul scriitoricesc („numai rupeam din mine câte-o bucată”); şi, bineînţeles, recunoaşte acum, când „toate se rostogolesc” şi „mi-e negru de pajişte trupul”, ameninţarea sfârşitului, „frica de Paradis”. Fără a pierde, însă, din umorul ironic, fără a uita să mimeze şi să mineze protocolul, fără a fi înşfăcat de gheara anxietăţii. Adică la mare distanţă de acel debut „tribunist” (decembrie, 1957) şi de cel editorial, în colecţia „Luceafărul” (Pe adresa copilăriei, 1969).

Nici volumul Am fost de faţă (1993) nu schimba aceste impresii. După acea comentată „cotitură tematică”, după virajul expresivităţii (implicit, a înnoirii viziunii), poetul epicizează, cochetează cu impulsul carnavalesc, râvneşte, jucăuş, desacralizarea. Primenindu-şi, ciclic, mijloacele, el apasă, oarecum în răspăr, pe condiţia de martor. Se mişcă lejer în spaţiul domestic, aparent-umil, dovedind, observa Ion Cristofor, un sănătos instinct autoironic. Vom zice, deci, că Marcel Mureşeanu, consolidându-şi statutul de poet citadin, lucrează, cum şăgalnic ne şi avertiza, „înlăuntrul destinului”. Să nu uităm de poezia ruralităţii, îmbibată de candoare, cu inevitabile pusee mitizante. Poetul, născut la Cluj, la 28 noiembrie 1938, îşi înjghebase un scenariu liric; dar în primele cărţi storcea fondul rustic, examinat sub zodia vechimii, cobora în „satul memoriei” cu un admirabil şi dezinvolt efort recuperator. Asculta vocea istoriei, palpa tiparele originare încercat de „treburile zilnice”. Revenirile nu aveau însă nimic din jelania dezrădăcinatului; nu era vorba de un sentimentalism tânjitor, poate şi pentru că sensibilul Marcel Mureşeanu, lunecând pe „panta melancoliei”, se simţea mereu, dintotdeauna, acolo: „cel ce a plecat nu sunt eu” – va spune poetul, instalat în neuitare, avertizându-ne că există o „taină a întoarcerii”. Timpul regăsit coagulează într-o încercare imnografică, respectând datinile şi calendarul: „Vine cositul, cum vin toate pe lume”; evenimentele „îşi spun povestea”, ritualurile curg implacabil. Avalanşa amănuntelor ne îmbie în inima Concretului. Dar fisura melancoliei tălmăceşte semnele: fiinţa e ameninţată („intră apa în arcă”), cheamă în sprijin un descântec care întârzie. Poezia devenea, imperceptibil aproape, interogativă; îşi dezvăluia miezul filosofic, răscolind roiul întrebărilor esenţiale, captând ecoul agresiunilor timpului.

Fără a se lepăda de premise, fără a-şi uita frisonul interogativ Marcel Mureşeanu dorea, desigur, altceva; va îmbrăca, în consecinţă, armura altei expresivităţi. Volumul Matineu (1984) a şi fost întâmpinat cu acuza de „mică trădare”. Evident, un volum-test anunţând virajul, „schimbarea la faţă”. Neapărat, noua poezie îşi trage sevele din acelaşi nucleu (memoria afectivă); doar că afişa o haină ironică, îşi săpa o altă albie, îşi propunea o corecţie de orbită. Nouă nu era / nu putea fi implicarea în cotidian, în vârtejul „marilor nimicuri”. Din felurite pricini, Marcel Mureşeanu se sincroniza cu estetica noului val, oferea o demonstraţie de receptivitate şi permeabilitate. Folosea, cum aflăm în Viziune cu porumbei călători (1987), „cuvinte în infraroşu” şi „călimări cu cerneluri subţiri” (v. Propunere). „Tulpina creionului” aşterne rânduri care sabotează, prin retorism şi frivolitate, nucleul dramatic. Suspectat chiar de mimetism, poetul acceptă grefele; colocvialitatea, gratuitatea probează virtuozitate, dar strangulează izvoarele „umorului duios” (cf. Laurenţiu Ulici), obstacolând, prin bruiaj ironic, deschiderea meditativă. Marcel Mureşeanu îşi construia un program: dă cu tifla, vrea să fie şugubăţ, se priveşte acum în „oglinda lamei” (v. Arte marţiale), îşi lasă inima „la pas”.

Să nu înţelegem că Marcel Mureşeanu s-ar fi despărţit, prin Călător în insomnii (1991), de „zvăpăiata de lume”. El aruncă, fugitiv, o privire în peisaj biciuind aforistic năravurile şi moravurile, subminează Erosul flagelând clişeele („Sunt a ta fregată gânguritoare”), dar recunoaşte declinul („sângele fuge din inima mea”; v. Trâmbiţe strâmte). Poemele scurte oscilează între armonia spectrală (ca în Depresie), pusă sub stăpânirea glacialităţii şi caruselul cromatic, acum în „aerul lăcrămos” al urbanului (Oraş în Ardeal). Poetul are un „trecut de vânzare” (Citate) şi, în acelaşi timp, îl şi inventează (Citeam o scrisoare); alungă nostalgiile paradisiace deoarece aşteaptă „vestea cea rea”. Plutim în echivoc, dialogul curge într-o imprecizie regizată, lângă „râuri de inutilităţi”, acceptând la tot pasul corective. Un vers decupat din Reţetă de pişcoturi dezvăluie „un suflet aşa-şi-aşa”; poetul ne vorbeşte „când de pe Lună, când dintr-un sat”, cutreierat de un discret fior nostalgic, iute reprimat (fără a stărui, în termeni blagieni, asupra „sufletului satului”), corectând timidul impuls romantic, tăvălind versul în acidul ironiei. O muzică rece învăluia acele poeme scurte în care autorul contemplă şi se contemplă, deloc narcisiac, cumva desprins de sine, privind cu ochi străin, necucerit de spectacolul interiorităţii; o poezie ţinută sub control, cordială, totuşi, înfrânându-şi ţipătul vital, surdinizând, deopotrivă, marile tensiuni şi marile căderi, egală cu sine, jucăuşă, salvată, curios, tocmai prin fantezism ironic. O mai veche Artă poetică ne avertiza că poezia e „ca o vulpe”. Sondând tâlcuri ascunse, discret-moralizatoare, joaca lexicală, observăm, s-a atenuat în timp; destăinuirile potolite, izbăvitoare, crescând sub cearcănul îngrijorării, temperând, însă, alarma fiinţei devin acum explicite, alungând orice incertitudine la „întâlnirea cu timpul”. Sentinţa e nemiloasă, implacabilă; poetul, ştiutor că „vine vremea ruinelor”, „scuturat” de tinereţe, risipind „zilnicării” (în echipament postmodernist), „exersează pe muchie de cuţit ştiinţa morţii”, concluziona Irina Petraş.

Pe de-asupra, ca admirabil mediator, ca prezenţă pacifistă, Marcel Mureşeanu veghează şi intervine, cu poveţe şi pilde, ca turbulenţele vieţii literare să nu degenereze; stingând focarele, cordialul poet cultiva o diplomaţie rar de aflat într-o lume asaltată de ură şi invidie. Să transcriem, demonstrativ, un poem definind condiţia poetului – „arheolog al nopţii”, cel care, în timpul zilei, evident, „prinde fluturi”: „Când îl trezeşte cineva, cade / de pe streaşina valului şi moare! / Dar cine să-l trezească dacă nimeni nu-l vede / şi toţi se tem că ar putea exista?” În frământata noastră viaţă literară, măcinată de atâtea războaie inutile, Marcel Mureşeanu era o prezenţă stenică, un martor cordial, vizitat obsesiv de pusee thanatice, ca în acest Remember: „Rana e farul / de pe ţărmul trupului nostru / care face cu ochiul / morţii din larg!” Valorizate sapienţial, „exerciţiile (sale) de noapte”, conotate thanatic, consfinţesc un adevăr organic în relaţia poetului cu Poezia: „Strâng mâinile reci ale poeziei / între mâinile mele! / Aşa vom muri împreună”. În drumul „către cer”, după ce viaţa i s-a dezvăluit ca „boală grea”, ghiduşiile lui Marcel, fireşte, nu dispar: „Cât sunt de mic, cât sunt de mare / cine-mi ştie spune? Tu, disperare?” (LIII). E drept, ele, în Teama (imagini originale: Călin Stegerean), se leagă de o speranţă firavă, plombată drept motto: „Atât ne mai trebuie: / ca întunericul / să afle despre sine / că este veşnic!” Ar trebui şi noi să aflăm că avem în Marcel Mureşeanu un important poet, nepreţuit pe cât ar fi meritat. Dedat la „joaca lexicală”, iubind „vorba în doi peri”, el şi-a mascat fondul grav, anxios la alţii, deşi înclinaţiile jucăuş-moralizatoare, disimulante nu pot alunga umbra thanaticului. Iar poetul, după vrednicii ani suceveni, trecut prin grele încercări, asaltat de roiul presimţirilor negre, ştia prea bine (v. ciclul tribunist Jurnal de spital) că „uitarea e numele morţii!” Opera sa, clădită gospodăreşte, îmbogăţită cu numeroase titluri în ultimii ani, împiedică uitarea.

ADRIAN DINU RACHIERU