E chiar mai frumos/ decât răsăritul soarelui/ pentru că rar ţi-a fost dat/ să se întâmple ceva numai pentru tine/ fără să ţi se ceară recunoştinţă…”
Nu eram în această seară predispusă să citesc poezie. Dar aflu cu tristeţe că la Cluj a murit Marcel Mureşeanu, poetul la care revin uneori când sufletul mă doare. Cu ani în urmă a fost la Cernăuţi cu mai mulţi scriitori bucovineni la o aniversare a revistei „Bucovina literară” şi mi-a dăruit un volum de vreo 500 pagini de poeme. Era primăvară lui 2009.
De-atunci, recitesc câte un poem lipit de inimă, dar mai ales cel adânc răscolitor cu „morţii care-ţi cer cana cu apă”. Ştiu că postările lungi sunt trecute fugitiv cu vederea, dar, în amintirea poetului Marcel Mureşeanu şi a neamului de dincolo de-al lumii hotar, citiţi acest poem:
MAI NIMIC
Vai de cine zice morţii cu morţii, viii cu viii,
c-aşa a fost la noi un om odată
şi cât era tânăr şi-şi juca în braţe copiii
uitase ca de moarte de mamă, de tată.
Până i s-au arătat într-o noapte în vis
şi i-au cerut o cană cu apă.
Unde să v-o mai dau? a zis el.
La ce vă mai trebuie acolo în groapă?
Atunci spune-le pruncilor tăi o poveste cu noi
şi cu nucul şi cu cuptorul,
că de băut vom bea ce se-adună din ploi
şi din uitarea voastră neagră ca norul.
Nu vreau să-i înspăimânt, le-a răspuns el,
Au ei destule aici de-auzit.
Cine are vreme să-ndruge poveşti
despre cele ce-au fost şi-au pierit?
Însă pruncii se făceau că dorm,
Dar n-aveau somn cât să picuri pe-o pleoapă.
Ce faceţi acolo? a-ntrebat omul.
Ia, mai nimic, doar am pus pe fereastră o cană cu apă.
De-acum voi pune o cană cu apă şi pentru poetul care îmi şopteşte din lumea cea bună : „Ce suflet ales are cel întristat!”… Citesc mai departe şi mă întreb cât de adevărate îmi sunt desele întristări, dacă îmi adaugă un dram de nobleţe?..
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii