Tezele aprobate de conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pentru aniversarea reunirii Ucrainei cu Rusia construiesc coloana vertebrală normativă – conformă ideologic, politic şi sub alte aspecte cu adevărurile unei viziuni, cea sovietică rusă – a faptului istoric astfel desemnat tocmai în atare condiţii. Prin sistemul de filtre care purifică îndepărtând tot ce nu e convenabil şi îmbibă cu ceea ce trebuie imperativ să existe, într-o operaţiune de laborator care poate modifica în orice proporţie orice identitate, trec fapte reale cărora li se adaptează conţinutul şi înfăţişarea şi fapte care se inventează ca să confere aparenţă de deplinătate unei istorii în bună măsură proiectate, artificiale. Aici e la lucru ficţiunea care face realitatea – înzestrând-o cu ce e necesar ca ea să conţină şi să emane, adică materialism istoric, dialectică, antagonisme, unitate şi luptă a contrariilor şi luptă de clasă, negarea negaţiei şi altele. Toate acestea însă de extracţie sovieto-rusă. E de neconceput, astfel, reprezentarea vreunei perioade sau întâmplări, mai ales în vecinătatea imediată, în afara unei consistente şi determinante componente imperialist-ruse înzorzonate marxist.
Aşa, reunificarea a fost rezultatul necesar al întregii istorii precedente, desigur, condiţionată de dezvoltarea multiseculară a legăturilor dintre cele două ţări – ale căror popoare, ca şi cel bielorus, îşi au obârşia în aceeaşi rădăcină a neamului rus din vechime – şi a corespuns intereselor vitale şi năzuinţelor celor două popoare. Cu dovezi, accente şi nuanţe şi, de bună seamă, cu subînţelesul limpede că a se proceda vreodată altfel, indiferent de către cine, este contrar legităţii obiective, sălăşluită în voinţa profundă a popoarelor, deci nelegitim şi condamnabil. Iar judecătorul şi readucătorul lucrurilor în făgaşul de el considerat ca fiind cel drept e din aceeaşi curte.
În istoria premergătoare, vicisitudinile şi adversităţile felurite au slăbit străvechile ţinuturi ruse. În principal, invazia tătaro-mongolă a dus la separarea unor părţi ale vechiului neam rus, iar pământurile ucrainene, rupte de Rusia de Nord-Est, au fost rupte în bucăţi şi au căzut pradă feudalilor lituanieni, polonezi şi unguri, Turciei sultanilor şi vasalului acesteia, hanatul Crimeei, în vreme ce poporul ucrainean a fost ameninţat cu exterminarea. Inevitabil, politica trădătoare a feudalilor ucraineni, interesaţi mai ales în exploatarea masele populare, a contribuit la acestea. În astfel de condiţii grele, victoria poporului rus de la începutul secolului al XVII-lea contra polonezilor şi suedezilor a dat luptei maselor populare din Ucraina un imbold puternic şi a devenit posibil războiul popular de eliberare din 1648-1654 – care a fost una din cele mai glorioase pagini din istoria poporului ucrainean. În context s-a afirmat remarcabilul om de stat şi comandant de oşti Bogdan Hmelniţki – al cărui merit istoric rezidă în aceea că, exprimând aspiraţiile seculare şi speranţele poporului ucrainean într-o alianţă strânsă cu poporul rus şi conducând procesul de închegare a formaţiunii de stat ucrainene, a înţeles just sarcinile şi perspectivele ei, a văzut că salvarea poporului ucrainean este cu neputinţă fără unirea lui cu marele popor rus, a căutat cu perseverenţă să obţină reunirea Ucrainei cu Rusia.
Interesantă, aici, chiar dacă nelămuritoare, şi de reţinut menţiunea: ăranii Moldovei au participat activ la războiul de eliberare a (n.n., A.B. – aşa!) poporului ucrainean. În mult mai mare măsură interesantă decât cea privitoare la ajutorul permanent şi sprijinul maselor populare din Rusia şi al statului rus şi la faptul că în rândurile trupelelor ucrainene au luptat mulţi cazaci de pe Don, ţărani şi orăşeni ruşi – detalii care, după 1944, au umplut şi paginile istoriei româneşti însoţite de refrenul veşnicei îndatorări şi recunoştinţe.
În consecinţă, desigur că neavând încotro, Zemski Sobor (Adunarea ţării – n. trad.) din Moscova şi-a dat consimţământul la primirea Ucrainei în sânul Rusiei şi la declararea războiului împotriva Poloniei şleahtice pentru eliberarea Ucrainei şi Bielorusiei. Tot aşa şi nicidecum altfel decât ca expresie a voinţei şi dorinţei întregului popor rus de a acorda ajutor poporului frate ucrainean – ai cărui reprezentanţi la Radă, în ianuarie 1654, s-au pronunţat în unanimitate pentru reunirea Ucrainei cu Rusia „pentru ca toţi să fie uniţi pe veci”. În felul acesta, poporul ucrainean a câştigat un mare aliat, un prieten credincios şi un apărător în lupta pentru eliberarea sa socială şi naţională.
Au urmat, se înţelege, tot lupte – duse însă împreună: au fost zdrobiţi suedezii, trădătorul mârşav Mazepa, au fost învinşi Turcii şi Crimeea şi ţinuturile ucrainene din Sud au fost eliberate, s-au reunit apoi cu Rusia Kievul, Volânia, Podolia, a fost zdrobit Napoleon, s-au dus lupte împotriva regimului feudal şi a absolutismului ţarist – care, profund reacţionar, a lichidat autoguvernarea locală în Ucraina, a reprimat cu cruzime mişcarea de eliberare naţională, zădărnicind năzuinţa spre crearea unei vieţi de stat ucrainene, a dus o politică de rusificare forţată, a împiedicat dezvoltarea limbii şi cultuirii ucrainene…
Dar eventualele mirări dinaintea unor astfel de binefaceri ale reunirii se datorează neînţelegerii cuvenite a lucrului: popoarele s-au reunit, iar nu duşmanii lor sociali. În realitate, marele popor rus a avut un rol de frunte în lupta revoluţionară de eliberare împotriva ţarismului şi a iobăgismului. Valuri de revoluţionari s-au sacrificat în această luptă şi întotdeauna cei mai buni fii ai poporului rus au recunoscut dreptul Ucrainei la independenţă naţională(!) – combătând totodată aţăţarea popoarelor Rusiei unul împotriva altuia, politică a moşierilor şi a burghezilor deopotrivă ruşi şi ucraineni, precum şi a slugilor lor – şoviniştii naţiunii dominante şi naţionaliştii burgheziei ucrainene. Democraţilor revoluţionari ruşi li s-a alăturat prin ideile şi opera lui democrat-revoluţionarul T.G. Şevcenko. Acesta, jucând un rol uriaş în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi sociale a poporului ucrainean, a văzut calea bună pentru ai săi în primul rând în unirea revoluţionară a tuturor popoarelor slave cu poporul rus şi a fost totodată un luptător intransigent împotriva naţionalismului şi liberalismului burghez ucrainean. Au avut acelaşi crez şi alţi democraţi-revoluţionari ucraineni, precum şi cei polonezi: Cei mai buni reprezentanţi ai poporului polonez au simpatizat totdeauna cu lupta de eliberare a poporului ucrainean.
Schimbări radicale în istorie aduce apoi apariţia proletariatului. Mişcarea muncitorească din Ucraina s-a dezvoltat în unitate indisolubilă cu mişcarea muncitorească din întreaga Rusie, iar combativitatea acesteia şi împrejurarea că Rusia era punctul nodal al tuturor contradicţiilor imperialismului au făcut astfel încât, chiar împotriva teoriei lui Marx, centrul mişcării revoluţionare mondiale s-a mutat în Rusia. Dintre toare popoarele Rusiei, susţine documentul, poporul ucrainean a fost primul care a urmat pe fraţii lui ruşi pe drumul Revoluţiei Socialiste din Octombrie, marcând începutul unei noi şi glorioase epoci în istoria sa. Naţionaliştii burghezi, sub steagul fals al „neatârnării”, au organizat mişcarea contra-revoluţioanară şi au chemat în sprijin pe ocupanţii austro-germani, dar poporul ucrainean i-a alungat pe intervenţionişti. Ulterior, s-a constituit statul unional unitar, iar oamenii muncii din Ucraina Sovietică au fost printre primii iniţitori ai uniunii statale şi i-au adus astfel Ucrainei toate beneficiile dezvoltării socialiste, inclusiv pe acela de a deveni unul dintre cele mai mari state din Europa. Avantajele şi realizările îi sunt insistent şi pe larg prezentate în teze. Sigur însă, privite, toate, din perspectiva exclusivistă a unei faceri care nu avea ce-i trebuie ca să fie veşnică.
Românii, altfel decât prin ţăranii Moldovei, nu sunt menţionaţi în această istorie – dacă nu cumva ei intră, doar ca duşmani, în categoria alţi înrobitori străini. Ceea ce să fi avut ca efect apariţia guberniei moldoveneşti şi pe urmă a poporului moldovean şi a limbii moldoveneşti – care par să fi fost mereu fireşti pentru marile popoare reunite, pentru democraţii lor revoluţionari, pentru clasa muncitoare şi marii ei conducători, până azi. Întărind astfel, prin corolarul ei, o ideologie, de fapt, a legităţii lui cum vreau eu.
AUREL BUZINCU
Comentarii