Ginta

Reţinem şi aici că în curând, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, Muzeul Naţional de Istorie a României va expune în premieră „Cupa de la Montpellier” – primul premiu internaţional acordat literaturii române, în fapt unui autor de limbă română – de limbă pe cale de a se acorda şi de a căpăta voce în Europa – Vasile Alecsandri, pentru „Cântecul gintei latine”. Premiu acordat nu de un for literar, ci de Societatea pentru studiul limbilor romanice, într-o întrecere cu temă: „Cântecul latinităţii”. Era anul 1878, erau încă tinere în orientul european Principatele Unite – de curând cu neatârnarea cucerită prin demers politic şi prin război dincolo de Dunăre –, o firavă graniţă privegheată de puteri occidentale în faţa celor de mai încolo, la de la Est şi de la Sud. Concursul (dacă acceptaţi comparaţia, ca un fel de „Eurovision” din epocă) l-a avut în juriu, printre alţii, pe poetul Frédéric Mistral. Dar ce spunea Alecsandri în „Cântecul” său? Iată, într-o dorinţă de integrare/acceptare: „Menirea ei tot înainte / Măreţ îndreaptă paşii săi. / Ea merge-n capul altor ginte / Vărsând lumină-n jurul ei. // (…) // Latina gintă are parte / De-ale pământului comori /Şi mult voios ea le împarte / Cu celelalte-a ei surori”. Versuri pe care le-am putea (răs)tălmăci şi azi, în nu de tot înnoit context european.

(Iar altfel, tot întru primirea unei noi Zile a Culturii Române, transmit un gând de recunoştinţă celui care a fost suceveanul Dimitrie Barilă/Dosoftei, primul poet al românilor: „Către tine, Doamne, mi-i toată nădejdea / Că-mi eşti reazem tare la toată primejdia” – din Psalmul 10.)