Scânteia republicană

Să frunzăreşti ziare vechi e dovedit că poate deveni o pasiune. Una uşor condimentată cu mai orice cauză de rău intern explicabil şi nemedicamentabil şi ca atare, un rău de lăsat, cum facem şi cu altele, în seama rezistenţei la uzură a organismului – dacă e vorba de Scânteia, organ central al P.C.R. (de la nr. 1055, februarie 1948, al P.M.R, cu stemă nouă sub aceeaşi deviză care încheie Manifestul lui Marx şi Engels, scrisă însă acum cu virgula de rigoare: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!). Dar ce e de găsit pe acolo, să zicem că prin anii de început ai democraţiei populare carpato-danubiano-pontice, însă nu numai, şi cu deosebire ce se mai lasă înţeles din ce e de găsit – pentru că asta este deja o problemă şi devine cert, pe zi ce trece, o tot mai mare problemă – i-ar putea aduce temerarului recompense care să-i achite cu prisos nota cheltuielilor şi, deci, de luat în calcul. Nu, fireşte, altfel decât într-o monedă intelectuală şi în termenii profitului de ordin în primul rând cultural. Ceea ce nu-i, pentru unii, nici până azi destul de lesne – pe corpul comun şi individual răni şi urme nenumărate împotrivindu-se încă detaşării –, iar pe de altă parte, e tot mai puţin lesne, ai spune că semn de emancipare şi de progres dacă n-ar exista riscul de a te grăbi din optimism, întrucât vin în valuri şi în galop generaţii despre care nu ştii dacă, lucrând în alte şi cu alte coduri, sunt efectiv şi din altă lume, una nouă, căreia acum i se crapă de ziuă, ori din aceeaşi, dar ca şi altă dată şi ca de atâtea ori din păcate, ignoră ceea ce n-ar fi de ignorat decât cu rele urmări.

Însă: Asta este! – cu o vorbă tot mai populară, deşi mai abstractă decât cele tradiţionale, de extracţie rurală, precum veşnicia care s-a născut la sat. Sau fatalitate, după unii auziţi de Caragiale spunând aşa, ori ghinion – în alte versiuni. Vom vedea. Cu toate că e de-adevăratelea o întrebare dacă, oare, chiar vom vedea.

Până atunci, câteva lucruri, preeminent de natura limbajului, sar în ochi imediat citind Scânteia partidului care, de luat în seamă, deocamdată e unic – prin statut, anexându-şi şi rezervându-şi această exclusivitate – numai ca reprezentant al clasei muncitoare şi al voinţei şi facerilor acesteia, dar nu încă şi în stat, pentru că în Marea Adunare Naţională există şi după alegerile din 1948, fără să poată exercita vreo influenţă reală, dar putându-i face bine faţadei zise democratice, peretele dinspre drum cu care socialismul a fost mereu foarte grijuliu, însă există, spuneam, câţiva aleşi ai forţelor care s-ar opune progresului de distilaţie sovietică. Şi sar în ochi aceste lucruri fie prin stridenţa lor în relaţie cu firescul în accepţiune largă, dar, adesea, şi cu cel al contextului imediat, chiar dacă firescul acestuia este el însuşi profund nefiresc, fie nu altfel decât, de luat aminte, pe seama recognoscibilului, a însuşirii lor de a se face recunoscute acum şi aici – aşa, hic et nunc, precum să fi zis unii cândva – prin asemănare cu ceea ce cunoaştem din viaţa noastră nemijlocită.

Nu sunt uşor de aşezat într-un clasament al însemnătăţii şi al importanţei de diferite feluri aceste lucruri, dar primul, generându-le şi explicându-le pe altele, ar fi acela că retorica e una şi faptele, realitatea, oricare şi oricum ar fi ele, sunt altceva. De bună seamă că faptele şi, în general, realitatea nu erau altceva în înţeles de orice, oricare şi oricum. Ele au o logică, un drum, o desfăşurare, deja stabilite, precizate, decise – şi, cu ocolişuri, poticneli, replieri, întâmplări datorate specificului şi conjuncturilor, ele trebuie să ţintească, toate şi fiecare în parte, egalarea marilor izbânzi din Ţara socialismului (cărora li se dedică frecvent, pe domenii, rubrici şi pagini în Scânteia – asta pe lângă articolele de sine stătătoare sau trimiterile simple, zilnice, elogioase fără excepţie şi tot aşa recomandate spre lectură, spre folosire în munca de partid şi spre dezbatere în adunările de partid, cu exemple de urmat, cu învăţătură).

Poate fi interesantă o idee despre cum se ţes jurnalistic firele vremii la Scânteia astfel încât să rezulte imaginea cu efectul care trebuie obţinut la întâlnirea acesteia cu ochiul care o contemplă. Mai întâi, nimic şi probabil chiar nimic nu ajunge în paginile gazetei oricum, după mersul lumii sau după preferinţele de fond şi de formă ale gazetarului, ci totul calculat, supravegheat şi supervizat după o linie şi după criterii elaborate în baza unei ştiinţe şi a unei experienţe şi urmărindu-se o ţintă precisă care vizează să-i furnizeze consumatorului o imagine a lumii, însă nu a lumii reale, ci a uneia proiectate în laborator, acum în laboratorul marxist-stalinist, şi a cărei impunere publică este sarcina fundamntală a gazetei şi a gazetarului. Ziarul lucrează cu informaţii, dar face preeminent agitaţie şi propagandă prin acestea, induce o ideologie prin discurs teoretizant, dar mai ales prin imagini ideologizate şi ideologizante, legitimează o politică, măsuri, acţiuni, atitudini, iar în cuvertura pe care el o aruncă zilnic peste realităţi şi deopotrivă peste ochi informaţiile în sine sunt secundare atât prin ele însele, cât prin sensul şi semnificaţiile lor intrinseci – decizia în selecţie, în semnificare şi în ierarhizări aparţinând în totalitate întregului care în aceste condiţii se constituie şi se instituie. Ziarul are, tocmai de aceea, o anumită construcţie. Există mereu în pagini şi o materie cu aspect, dar numai cu aspect, de umplutură şi există elemente de structură portante, alcătuind coloana lui vertebrală – constituită de nelipsitul şi amplul articol de fond, de articolele eveniment, de paginile şi de articolele pe teme consacrate prin apariţie constantă (a Ţării socialismului biruitor, a femeii, a frontului cultural, a vieţii de partid, a luptei pentru pace, a câmpului muncii, a întrecerii socialiste şi a marilor succese ale aplicării experienţei sovietice, a şantierului socialist, a înfrăţirii clasei muncitoare cu ţărănimea, a începutului de colectivizare, a demascării duşmanului de clasă, a comentariilor şi articolelor preluate – mai ales din Pravda, dar şi din alte publicaţii de aceeaşi mamă, precum Pentru pace trainică, pentru democraţie populară etc.). Aici mai cu seamă apar semnatarii care textualizează solemn, directiv, deschizând căi în vehicularea unor idei şi formulări, citând ceea ce e mai departe de citat şi oficiind ei înşişi astfel încât să fie oricând citabili – mai toţi, în acelaşi timp, înalţi activişti de partid şi ideologi, mai ales aplicanţi însă, numai de servil şi zelos colportaj: Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Sorin Toma, Nicolae Moraru, Nestor Ignat, Traian Şelmaru, Silviu Brucan, Victor Bârlădeanu, Sidy Toma, Eugen Frunză, Elisabeta Luca, Tudor Olaru, Constantin Chiriţă etc.

Fraza gazetărească este menită să entuziasmeze (omologul pozitivizării progresiste de astăzi), să inspire şi să genereze încredere, elan şi emulaţie şi probabil că se reuşea asta ori măcar contau pe reuşita în atare sens (sau nu le păsa, ori administrau astfel un duş rece socotit necesar) cei care hotărau că pot intra în pagini fără să le strice spiritul, odată cu delirul izbânzilor şi al zorilor viitorului fericit, înştiinţările despre cum şi când se distribuie raţia de produse alimentare, de îmbrăcăminte, de lemne de foc şi de altele sau listele nesfârşite de nume de prizonieri care abia acum veneau acasă din URSS-ul eliberator. Ba chiar şi cinismul unei recenzii la o broşură scrisă cinic – dar ce să nu fi fost cinic în realitatea acestor ani! – precum cea dintr-un număr al Scânteii (1494, din vara lui 1949), luat nu chiar la întâmplare, dar nici cu cine ştie ce alegere, în care se prezintă opul de 20 de pagini al tov. Teohari Georgescu Bazele politice ale democraţiei populare şi din care cititorul care înţelege ce e de înţeles se alege cu înţelesul că binele promis este de fapt un tăvălug care striveşte şi că nu e de aşteptat nu doar niciun viitor fericit, ci nicio salvare. Iată, spicuind: Nu există altă cale de trecere de la capitalism la socialism decât dictatura proletariatului. În momentul de faţă există în lume două forme ale dictaturii proletariatului: forma sovietică şi forma democraţiei populare – iar mai departe expunerea e despre alcătuirea şi rolul Sfaturilor Populare (organe ale dictaturii proletariatului) şi se trasează sarcinile fundamentale ale statului de democraţie populară, adică: reprimarea energică, cu sprijinul masselor largi, a încer-cărilor făcute de exploatatori şi de agenţii imperialismului anglo-american în vederea restaurării puterii capitaliste; desfiinţarea treptată a bazei economice a exploatatorilor la oraşe şi astfel desfiinţarea lor ca clasă, iar la sate, de asemeni, îngrădirea şi treptata lichidare a chiaburimii ca clasă; construirea economiei socialiste în industrie, agricultură şi comerţ; reeducarea masselor în spiritul socialismului şi atragerea lor la cârmuirea activă a statului; cultivarea dragostei şi ataşamentului faţă de ara Socialismului…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: