Sever Zotta la Unirea Bucovinei

Măreaţa şi impresionanta manifestare de la Cernăuţi, din toamna anului 1918, atunci când s-a hotărât în mod public Unirea Bucovinei cu România, a fost salutată cu maximă promptitudine, de-vansând alte intervenţii în presă, de Sever Zotta, în gazeta ieşeană „Evenimentul”. Deşi nu a fost implicat direct în frământările politico-sociale ale provinciei anexate de Coroana habsburgică, aceasta nu l-a împiedicat să aibă un ochi atent asupra evoluţiei „gustului public” de la baştină, iar în clipele fierbinţi a devenit chiar „agentul de legătură al lui Iancu Flondor, cumnatul său, cu guvernul din Iaşi”, după cum se exprimă Teodor Balan într-o corespondenţă. Dovada palpabilă o constituie şi scrisoarea lui Iancu Flondor: „Domnului Sever Zotta, Iaşi, Arhiva Statului, urgent. Rog comunicaţi imediat următoarele agentului nostru diplomatic Dr. Bodnărescu. Situaţiunea din ce în ce mai critică reclamă imperios, neîntârziat, intervenţia armatei române; la din contră, mişcarea bolşevică dezlănţuită va avea cele mai grave urmări pentru chestia românească. Cernăuţi în 4 noiembrie 1918”, aflată în Scrisori către N. Iorga, vol. V, Ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996.

Înainte de a-l evoca prin intermediul scrisului propriu, câteva cuvinte introductive de reamintire a mult prea ignoratului savant nu strică, mai ales că acestea ne facilitează şi gânduri pioase adresate altor figuri de marcă ale culturii – şi politicii – române.

Născut la 14/27 aprilie 1874 la Chisălău, în partea acum ucraineană a Bucovinei, Sever este fiul fruntaşului mişcării româneşti din provincia austriacă dr. Iancu cav. de Zotta. Tânărul de bună extracţie, înrudit prin mamă cu familia Hurmuzachi, face temeinice studii de drept la Viena şi la Bucureşti, unde îşi şi susţine teza de licenţă, în 1904 (Contractul de locaţiune în dreptul roman şi român). Beneficiind de aripa ocrotitoare a celuilalt bucovinean stabilit în capitala României, Dimitrie Onciul, precum şi a lui Nicolae Iorga, studiază intens în arhive documentele româneşti (cu precădere cele de sorginte bucovineană), după care se stabileşte la Iaşi, unde devine directorul Arhivelor Statului (1912-1934), pe care le reorganizează fundamental şi unde dă publicităţii revista „Arhiva genealogică”, apoi revista „Ioan Neculce” (împreună cu Gh. Ghibănescu, alături de care înfiinţează şi Societatea de Istorie şi Arheologie – în 1921). Urmare a studiilor sale publicate, în special a celor de genealogie, încă din 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române. Câteva titluri sunt sugestive pentru aria tematică a preocupărilor lui Zotta: Despre neamul Cantemireştilor, Genealogia familiei Hurmuzaki, Spiţa neamului Hasdeu, Ştiri despre Costineşti, Ştiri noi despre Movileşti, Mănăstirea Golia. Schiţă istorică, Din trecutul Arhivelor Statului a Moldovei, Gheorghe Sion şi Bucovina, Paul Gore, La centenarul lui Vasile Alecsandri, Strămoşii Principesei noastre moştenitoare. Sever Zotta s-a implicat şi în politică – de tendinţă conservatoare, evident – încă de tânăr, în calitate de cumnat al vestitului Iancu Flondor (care era căsătorit cu sora sa, Elena Zotta), mai târziu prin anturajul lui Nicolae Iorga, dar dezamăgirile au apărut curând. Boieria adevărată, care este o stare de spirit, nu se potrivea deloc cu bălăcăreala şi lipsa de principii a ceea ce se numeşte, de multe ori, politică. S-a implicat activ şi în mişcarea de ocrotire a orfanilor de război, după cum a avut parte şi de o experienţă masonică. Retras, după pensionare, la moşia sa de la Davideni, a fost ridicat de trupele ocupanţilor sovietici, deportat în munţii Urali, unde şi-a găsit şi sfârşitul, în octombrie 1943.

La Iaşi nobilul şi verticalul savant erudit consideră necesară publicitatea făcută Unirii teritoriului ocupat, până atunci, de Imperiul Austriac, prin două articole de substanţă, cu idei care străbat peste timp. Primul este Dezrobirea Bucovinei, apărut pe prima pagină a gazetei „Evenimentul”, la 17 nov. 1918, pentru ca un an mai târziu să facă o completare, prin Aniversarea dezrobirii, în acelaşi ziar, la data de 26 oct. 1919.

Dezrobirea Bucovinei

La Cernăuţi s-a proclamat în mod solemn şi în mijlocul unei însufleţiri extraordinare ştergerea pentru vecie a hotarelor care despărţeau de 144 de ani Bucovina, această improvizaţie diplomatică a Habsburgilor, de străvechea şi neînvinsa Moldovă.

Ocupată de trupele austriece în august 1774, după o pregătire diplomatică pe cât de şubredă, pe atât de imorală, sub pretextul de a feri acest colţ al Moldovei de excesele eventuale ale unei plebe desfrânate, „liederliches gesindel”, ce s-ar putea ivi de pe urma retragerii trupelor ruseşti, ea fu cedată în mod formal, de către cine n-avea dreptul să o cedeze, în 22 april (7 mai) 1775, unuia care şi mai puţin avea dreptul să o reclame.

Poarta n-avea dreptul să o cedeze pentru că unul dintre elementele constitutive ale unui raport de vasalitate este îndatorirea de a menţine şi apăra integritatea teritoriului ţării închinate.

Austria n-avea dreptul să o reclame, pentru că niciodată Moldova, sau vreo parte din ea, n-a fost în stăpânirea casei Habsburgice, iar pretinsele drepturi deduse dintr-o stăpânire vremelnică a Regelui Sobieschi nu puteau să fie luate în serios, considerând că nici Habsburgii n-au moştenit drepturile Coroanei Polone, nici aceasta nu s-ar fi putut bizui pe drepturi izvorâte dintr-o simplă şi trecătoare operaţiune militară, cu un alt obiectiv decât Moldova.

Conştientă de slăbăciunea argumentelor sale diplomatice, Austria a recurs nu numai la perfidia înaintării clandestine a semnelor de hotare, spre a nu trezi bănuiala Porţii, dar şi la mituirea anturajului Sultanului, păstrând pentru deliciul posterităţii un cont exact de 16.888 florini şi 31,12 Kreutzer! Un adevărat „DOCUMENTUM INFAMIAE”.

Spre onoarea Casei habsburgice, trebuie însă să recunoaştem că nu uşor s-a hotărât Împărăteasa Maria Theresia să cedeze îndemnurilor seducătoare ale miniştrilor ei. În sufletul ei pare să fi avut loc o luptă grea între preceptele moralei şi între cerinţele raţiunii de stat. „Afacerile moldoveneşti” – scrie ea – „în care n-avem deloc dreptate […] mărturisesc, nu ştiu cum vom ieşi din încurcătură, cu greu în mod onorabil şi aceasta mă doare nespus de mult”…

Se poate un strigăt mai dureros al unei conştiinţe imperiale torturate? Se poate o mai categorică condamnare a unei fapte imorale? Şi totuşi, împinsă de instinctul atavic al Habsburgilor de a-şi mări Imperiul cu orice mijloace, a cedat şi, trecând peste drept şi morală, peste limbă, lege şi obiceiuri, peste hotare scumpe şi morminte sfinte, ea a ridicat pajurile bicefale în Ierusalimul românismului.

Abia doi ani după comiterea acestei crime istorice, în 1 (12) octombrie 1777, Austria a îndrăznit să ia noilor supuşi şi jurământul de fidelitate cuvenit. El se lua în toată ţara de către reprezentanţii guvernului, iar în Cernăuţi de către însuşi comisarul imperial, înconjurat de alaiul trebuincios pentru producerea unui entuziasm artificial. Au urmat banchete, iluminaţii, salve de tunuri şi în sfârşit dansuri şi beţii până la miezul nopţii… Austria felix!

Pe când însă petrecerile de bâlci oriental erau în toiul lor, în aceeaşi duminică de 1 octombrie, între orele 7 şi 9 seara, la Iaşi, adevăratul Domn al Bucovinei, Gr. Ghica, îşi dădea nobilul suflet pentru că îndrăznise să-şi facă până la capăt datoria faţă de ţară şi neam. Zguduitoare coincidenţă, menită să pună în adevărata ei lumină valoarea jurământului din Bucovina.

De altfel nici acesta nu era cu totul după placul Austriei. Boierii, mazilii şi preoţii din Moldova, care aveau moşii în Bucovina (36, 16 şi 8), lipseau în cea mai mare parte: 33 de boieri, 5 mazili şi 7 feţe bisericeşti, iar la Uideşti, lângă Suceava, se întâmplase chiar ceva ce dădea mult de gândit. Preotul Andrei trebuia să fie aproape împins de către un husar ca să intre în biserică spre a citi norodului adunat formula jurământului.

Când însă trebuia să o citească, el scoase „o carte” şi zise că „nu cunoaşte alt jurământ decât cel scris în cartea aceasta”. Atunci ordonă ofiţerul norodului să jure fără preot. Acesta se supuse, însă numai „necuviincios şi silit”.

A doua zi preotul Andrei respiră aerul curat al Moldovei. Grigorie Ghica şi Andrei din Uideşti, ce figuri luminoase ale istoriei noastre naţionale! Vodă şi popă, uniţi în gând, în credinţă şi suferinţă! Buzdugan şi Cruce, ce frumoasă încrucişare de embleme în stema demnităţii naţionale şi cât de superioare din punct de vedere etic celeilalte steme cu pajura bicefală privind cu ochi lacomi spre ţările române! – Ce-a urmat – se ştie. Multă civilizaţie şi puţină cultură. Multe şcoli şi puţină şcoală. Multe onoruri şi puţină onoare.

Se deznaţionalizează cu blândeţe, dar cu sistem.

Întâi trebuiau să cadă cetăţile seculare ale vieţii culturale române: mănăstirile. Din 36 mănăstiri şi schituri, s-au lăsat numai 4! Apoi a venit rândul boierilor, care reprezentau o supărătoare tradiţie de mândrie şi independenţă moldovenească. Desfiinţarea lor fiind imposibilă, li s-a aruncat în spate o nouă clasă boierească, creată din rândurile arendaşilor şi negustorilor greci şi armeni. În sfârşit a venit rândul ţăranilor, doritori de progres cultural naţional şi de independenţă economică, din rândurile cărora începuseră a se ivi oameni care, nefiind legaţi în aceeaşi măsură ca boierii de pământul lor strămoşesc, puteau să devină şi mai periculoşi. Li s-au contrapus deci alţi ţărani, de altă limbă, care, oriunde se ridica un glas românesc, îi răspundeau în ruteneşte.

Când însă şi acest sistem a dat greş, când românii şi rutenii începuseră să-şi împartă cercul lor de acţiune spre a nu pieri deopotrivă, când pe orizontul românismului se desenau conturele unei noi biserici naţionaliste, cea a strânsei legături între toate clasele româneşti spre atingerea unui singur scop, binele naţiunii, când un George Popovici strigă la Viena şi Budapesta drepturile imprescriptibile ale românismului şi un Iancu Flondor aruncă în plină dietă guvernatorului cuvintele: „Aş fi mândru dacă învinuirea că sunt iredentist ar fi meritată”, atunci şi-a scuturat penele pajura bicefală, şi-a ascuţit ciocurile şi a venit ultima lovitură:

Naţionalism! Ce-i asta? Teorie învechită! Acum alte chestiuni frământă popoarele, chestiuni sociale, vitale, de ordin economic, şi e păcat de vreme de a se ocupa cu chestiuni secundare, ca cea a Tricolorului naţional persecutat, a menţinerii caracterului naţional al bisericii strămoşeşti şi altele. Jos visătorii, jos romantismul steril, jos toate sentimentele şi ideile înalte, atice, morale, altruiste! Ţăranului nu-i trebuie acest bagaj de concepţii abstracte, îi trebuie mămăligă, iar cărturarului leafă şi iar leafă! Doctrina aceasta – dacă se poate înjosi cuvântul acesta savant punându-l în raport cu cele mai brutale instincte omeneşti – lansată din Viena de Ministerul Körber prin celebrele cuvinte: „o picătură de oloi social”, de fapt o mare de otravă socială, cu scopul de a prelungi viaţa Împărăţiei prin derutarea popoarelor de la chestiunile naţionale arzătoare, a avut în Bucovina îndrăzneala să-şi îmbrace goliciunea morală cu sumanul cinstit al democraţiei.

Ca unelte pentru punerea în aplicare a acestei „doctrine” în biata Bucovină au fost destinate un nume mare cu o inteligenţă modestă, guvernatorul Prinţul Hohenlohe, cunoscut la Viena sub porecla „der rote Prinz”, şi un nume modest cu o inteligenţă mare, însă cu o ambiţiune nemărginită: Aurel Onciul. A început învrăjbirea boierilor şi cărturarilor şi smintirea ţăranilor. S-a lovit cu un cinism unic în istoria politică modernă din acest colţ al Europei în tot ce era românului mai sfânt, de se clătina catapeteasma bisericii naţionaliste în temelie. S-a recurs până şi la ajutorul neamurilor străine spre a pune, în locul unei mişcări naţionale conştiente şi curate, condusă de oameni dezinteresaţi, un pumn de oameni cointeresaţi, fără scrupule şi fără nici un Dumnezeu în sufletele lor. După o luptă scurtă, pe la 1903, cei care nu puteau să răspundă cu aceleaşi arme ale urei şi hulei au fost învinşi. „Doctrina” a triumfat, naţionalismul a dispărut. A urmat o eră de îmbogăţire individuală şi de sărăcire generală. Băncile populare, înfiinţate cu o trudă biblică de răposatul Gr. Filimon, erau pe calea bancrutei, pe când ţărănimea înşelată privea deznădăjduită în zare, aşteptând un mântuitor…

Aşa a intrat Bucovina în război şi, spre ispăşirea păcatelor tuturora, de voie sau fără voie, ea a fost crunt încercată prin 3 invaziuni şi 3 retrageri. Românii parte s-au luptat, nu pentru Austria şi mai puţin pentru Ungaria, dar din instinct războinic pentru dreptatea cea mare pe care moşii şi strămoşii lor totdeauna din luptă o aşteptau, parte au ţinut să-şi manifesteze nemulţumirea, frângând sabia primită din mâini viclene, parte s-au răzbunat, ridicând-o în contra asupritorilor seculari.

În mijlocul acestui haos de lupte, pribegiri şi răzbunări, de focuri, prădăciuni şi devastări, un om stătea neclintit la locul lui pe ruinele fumegânde ale averii sale, neînfricoşat nici de bandele bolşevismului, nici de bănuiala şi răzbunarea catanelor de atâtea ori victorioase, şi veghea, ajuta, intervenea, administra şi ameninţa cu riscul continuu al vieţii sale. Şi de mirat, nici ţarismul, nici bolşevismul, nici armatele Caizerului, nici cele ale Împăratului, nime nu îndrăznea să se atingă de acest om curios, care nu se temea, de acest apostol în pustiu al unei credinţe sfinte, nestrămutate. Când însă capetele pajurei bicefale căzuseră obosite pe piepturile lor, când ghearele hrăpăreţe se întinseră în convulsiunile agoniei, acest om curios fu cuprins de o nespusă fericire şi, sunând de pe ruinele castelului său din buciumul redeşteptării naţionale, porni spre Cernăuţi şi ridică pe turnul primăriei tricolorul în locul pajurei, adormită spre vecie.

Grigori Vodă, dormi în pace! Ultimul boier al Bucovinei Tale iubite Te-a răzbunat.

Iar tu, „principe roş”, pe care te-am urmărit din spiţă în spiţă pe scara carierei tale strălucite cu blestemul tinereţii noastre deznădăjduite, tu care ai conspirat pânăn ultimele zile cu uneltele tale faimoase în contra independenţei neamului nostru întreg, unde eşti, ca să-ţi trimitem răzbunarea lacrimilor noastre? Rătăceşti undeva în munţii înzăpădiţi ai Tirolului primitor, purtând bastonul de mareşal drept toiag de pribegie? Stai ascuns în beciurile vreunei curţi imperiale? Oriunde ai fi, te sfătuim să nu-ţi mai pui întrebarea: Naţionalism, ce-i asta?, căci ecoul munţilor, sau al boltelor, îţi va răspunde: Imperialism, ce-i asta?

Aniversarea dezrobirii

La 27 octombrie se împlineşte un an de la convocarea Constituantei Române din Bucovina, care, în aceeaşi zi memorabilă, a hotărât în unanimitate şi cu un entuziasm nespus „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti”.

O zi mare, în special pentru noi, moldovenii, şi chiar de n-ar cădea într-o sărbătoare, ziua ocrotitoarei Moldovei, a sfintei făcătoare de minuni Paraschive, o zi sfântă.

Pentru cetăţenii Iaşului, atunci capitala României ciuntite de ocupaţia nemţească, constituirea şi hotărârea Consiliului Naţional era o surpriză, căci cine putea să se aştepte că, pe când guvernatorul imperial, contele Etzdorf, rezida încă în capitala Bucovinei şi pintenii ascuţiţi ai generalului Fischer, comandantul jandarmeriei Galiţiei şi Bucovinei, zăngăneau pe trotuarele ei, o mână de români va avea curajul să sfideze cele mai grave posibilităţi, proclamând ieşirea Bucovinei din cadrul provinciilor imperiale.

Pe lângă posibilităţile acestea, mai erau de înfruntat atât zvonul, deprimant pentru sufletele slabe, că armata lui Mackensen, a cărei retragere prin Ungaria era ameninţată de trupele aliaţilor, era să se retragă prin Moldova în Bucovina, cât şi părerea unor oameni „bine informaţi” că România nu va îndrăzni, cât timp Bucureştii se aflau sub ocupaţiune străină, să provoace eventual represalii, dând românilor din Bucovina, în caz de nevoie, concursul ei armat.

Pe de altă parte, guvernul României, preocupat de chestiunile grave la ordinea zilei, care se precipitau, n-avea răgaz să se ocupe în special şi de chestiunea Bucovinei, a cărei rezolvire făcea parte din complexul chestiunilor externe, care făceau obiectul tratatului nostru cu Aliaţii şi era deci legată de întregul rost al războiului nostru.

Nu ne-au surprins deci cuvintele d-lui Marghiloman, rostite după emanciparea Bucovinei, la clubul din Bucureşti: „Ce ştiam noi despre Bucovina? Absolut nimic”.

Iată acum ce s-a petrecut în acea zi la Cernăuţi.

În urma exemplului dat de alte naţiuni prin constituirea unor Staturi Naţionale cu caracter de suveranitate, bazate teoreticeşte pe manifestul Împăratului, care recunoştea cele 14 puncte ale lui Wilson, sperând să-şi scape prin tangentă o Austrie federalistă, intelectualii români din Cernăuţi, în frunte cu încercatul luptător intransigent Iancu Flondor, care prin tot timpul războiului rămase încrezător în steaua României, convocaseră pentru ziua de 27 oct., ora 3 p.m., la Palatul Naţional, o adunare din reprezentanţi din toată ţara, pe când ei înşişi erau să hotărască într-o şedinţă de dimineaţă moţiunea ce urma să fie supusă aprobării adunării.

Din cauza însă a şovăielilor unora, se întinse o discuţie fără rezultat, care, orele fiind înaintate, făcu pe Iancu Flondor, reprezentantul ideii drepturilor noastre istorice asupra Bucovinei întregi, să părăsească şedinţa şi să apeleze direct la bunul simţ al adunării constituante de la Palatul Naţional.

Aşteptările lui erau întrecute. Propunerea lui, de a formula singur punctele constitutive, fu primită cu încredere şi la ora 3 p.m. întreaga suflare românească, inclusiv cei până atunci şovăitori, aplauda cu frenezie următoarea moţiune:

1) Reprezentanţii poporului român din Bucovina, întruniţi astăzi în ziua de 27 octombrie 1918 în capitala Bucovinei, se declară, în puterea suveranităţii naţionale, constituantă a acestei ţări româneşti.

2) Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria.

3) Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură strânsă între toţi românii, constituanta instituie un consiliu naţional de 50 de membri.

Acest consiliu ne va reprezenta prin mandatari şi la conferinţa de pace şi în afară de el nu recunoaştem nimănui dreptul de a hotărî sau trata asupra poporului român din Bucovina.

4) Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare ce ar ţinti la ştirbirea Bucovinei, doreşte însă să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare.

A urmat acestor clipe de emoţie adâncă, care, cu fiorii însemnătăţii istorice a actului împlinit, cuprinse adunarea întreagă, constituirea Consiliului Naţional, pe când mulţimea, de mii de capete, se îndruma spre palatul guvernatorului spre a manifesta pentru unirea tuturor românilor. Iar spre simbolizarea zilei, hotărâtoare în istoria românilor bucovineni, se înălţau, unul după altul, fără sfiala obişnuită, ci triumfătoare, în centrul oraşului, steagurile tricolore, sub ale căror cute ocrotitoare era să se dezvolte de acum înainte liberă naţiunea română, scăpată de o asuprire de aproape un secol şi jumătate.

De pe balconul Palatului Naţional, octogenarul părinte Dionisie, cavaler de Bejan, vicepreşedintele Consiliului Naţional, rosti mulţimii adunate următoarele cuvinte, cu care încheiem:

Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci îmi văzură ochii mântuirea neamului”.

LIVIU PAPUC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: