Slavă lui Dumnezeu din mijlocul Deltei

Doi ochi albaştri au plecat în căutarea unui loc aparte, un loc de unde să i se poată aduce slavă lui Dumnezeu. În călătoria sa nu avea cu el decât o geantă cu poze şi ceva de mîncare. Paşii i s-au oprit în edenul României.

Delta Dunării, Rezervaţie naturală a Biosferei, care găzduieşte peste 360 de specii de păsări, a primit în sînul său şi şapte monahi, care se grijesc de Mănăstirea închinată Sfîntului Atanasie, cunoscută de localnicii Milei 23 drept Schitul Stipoc.

O vorbă auzită de la bătrîni încă de cînd eram copil spune că „omul caută ce are în suflet”. Cînd eram mică, nu înţelegeam aceste vorbe, dar, crescând, am descoperit însemnătatea lor. Chiar şi acolo, la mănăstire. Un cuvîntător al lui Dumnezeu a căutat un loc pentru El, fiindcă asta avea în suflet – iubire faţă de Creator.

Un pas şi sîntem în barca ce ne va duce într-un univers diferit de cel cotidian. Înaintînd pe canalele Dunării, un val de linişte şi siguranţă se izbeşte de barcă, făcîndu-ne să lepădăm orice grijă, cel puţin pentru câteva ore. Plimbarea pe valurile line ale fluviului pare un proces de iniţiere, de purificare.

La o primă vedere, timpul nu ar fi fost prielnic pentru o astfel de călătorie, natura fiind abia la începutul procesului de a se trezi, după o iarnă nu prea aprigă. Dar toate sînt rînduite de Dumnezeu, iar drumul spre mănăstire e ca o mică ofrandă. Nea Nelu, barcagiul nostru, ne conduce cu pricepere prin „cartierele” locuite de zeci de păsări.

Drumul parcă nu-mi e cunoscut, cu toate că am mai fost pe aici. Dar înaintînd spre Chilia Veche, simt aceleaşi emoţii de altădată, deşi au trecut mai bine de 17 ani de la primul meu contact cu Delta Dunării.

Bisericuţa şi salcia, o frăţie în Deltă

De după nişte pomi, se zăreşte turnul bisericuţei de lemn, cu tablă aurie. Imediat ne apare în cale si pontonul, lîngă care se afla deja o barcă ce tocmai a adus nişte turişti. În locul în care este aşezată mănăstirea, îşi odihneşte ramurile o salcie bătrînă, care i-a ţinut de urît încă de la început colibei pescăreşti din apropiere. Asta era tot ce avea proprietarul pe această parcelă de pămînt, înainte de a o dona pentru mănăstire.

Oamenii, în asemenea locuri, se simt mai aproape de Dumnezeu, fiind înconjuraţi de iubirea naturii, de creaturi poate mai puţin cunoscute de ochii celor împresuraţi de betoanele oraşelor. O oază de linişte, care doar de motoarele bărcilor poate fi perturbată.

Cu picioarele din nou pe pămînt, privesc jur-împrejur şi-mi apar în minte episoadele de la ultima vizită, cînd aveam patru ani. Alergam pe drumul din faţa mănăstirii, în speranţa că voi putea vedea şarpele despre care mă atenţionase tata. Un fior îmi străbate şira spinării, la gîndul că nu aş mai fi la fel de încîntată, dacă o astfel de reptilă mi-ar apărea acum dinaintea ochilor.

Intru în curtea mănăstirii. Lîngă salcia bătrînă, pe care mi-o aminteam bine, stă unul dintre călugări, cel mai în vîrstă. Îi îndrumă pe turişti spre a se închina în biserică. O privire panoramică şi zăresc geamul de la care, în urmă cu ani buni, priveam supărată în ogradă, deoarece eram singurul copil şi nu aveam cu cine să mă joc.

Soarele străluceşte parcă mai tare decît de obicei, radiind puţină căldură. Simt primăvara, în adevărata sa splendoare. M-aş propti pe bărcuţa-ornament din curte şi aş sta ca o şopîrlă, să-mi încălzesc fiecare părticică a corpului.

Nu e timp, aşa că merg în spatele blocului de chilii, ştiind că am mai trecut pe acolo şi că poteca are să ducă spre ceva ce am mai văzut – canalul în care nu mai trăia niciun peşte, dar pe malul căruia mie îmi plăcea să stau, înmuind un băţ în apă şi imaginîndu-mi că pescuiesc.

În stînga, cîţiva călugări ajută la descărcarea unor furtunuri. „Facem sistem de irigaţie, agricultura e pentru utilaje”, îmi spune unul dintre ei. Răspunsul lui mă face să mă gîndesc la oamenii cu sapa în spate, venind acasă, după o zi de muncă. „Pe noi ne-a binecuvîntat Dumnezeu şi, într-un an, scoatem două producţii de pe acelaşi pămînt. Prima dată punem ovăz, mai apoi punem porumb. E mai prielnică vremea pe aici”, continuă monahul.

Locaşul construit pe două şine de tren

Doi căţeluşi au venit lîngă piciorul meu şi dau cu lăbuţa peste papuc. Intru în jocul lor. Se apropie şi părintele Varlaam, cel de la care aveam să aflu povestea mănăstirii.

Îl întreb cum arăta locul înainte şi, cu un zîmbet şters, îmi povesteşte că doar salcia şi coliba erau acolo, în 1995, cînd preasfinţitul Dionisie, fiind diacon pe atunci, a dorit să pună bazele mănăstirii. „Biserica a fost construită pe două şine de tren. La început, fiind mai greu cu materialele de construcţie, lemnul a fost adus din Suceava, majoritatea. Drumul pe uscat a fost mai uşor, dar dacă vremea nu ţinea cu noi, pe apă era mai greu de transportat, de încărcat şi descărcat”. Nea Nelu a preluat cîrma discuţiei şi a continuat. „Cînd mergea preasfinţitul prin alte părţi, îl întreba lumea în ce stadiu e cu lucrările la biserică, iar el răspundea: «Mulţumesc lui Dumnezeu, nu mai am aşa multe de făcut, doar de turnat temelia». Şi oamenii erau bulversaţi de răspunsul lui”.

Locşorul sfînt ascuns de Dunăre

Pînă să fie tîrnosită bisericuţa, foarte mulţi turişti campau în curte. Azi, monahii au impus o rînduială asemănătoare celei din Sfîntul Munte Athos, aşa că femeile nu pot sta peste noapte în incinta mănăstirii.

Am prins un moment de linişte şi am intrat în biserică. Pereţii împodobiţi cu chipurile sfinţilor Teodosie şi Sava, Pahomie, Eftimie şi Antonie, vaza cu flori de pe măsuţa din faţa icoanei Maicii Domnului – toate par un curcubeu pentru iubitorii de pastel.

Ies din biserică şi aud zvon de clopoţei dinspre ponton. Mă uit să văd dacă mai e cineva prin preajmă. Părintele stareţ sfinţeşte barca lui nea Nelu, un obicei creştinesc pentru a evita posibilele accidente. Mirosul de tămîie îmbată simţurile, fumul se risipeşte discret în aer, într-o imagine care-mi este atît de familiară.

Vizita mea e aproape de final. Întrebarea cu care am venit încă îmi stăruie în minte – cum de a fost posibilă construcţia mănăstirii în mijlocul rezervaţiei? „Preasfinţitul Dionisie îşi dorea să ridice o biserică şi şi-a împărtăşit gîndurile cu un pescar pe care îl cunoscuse. Bătrînul i-a spus că are o bucată de pămînt la jumătatea drumului dintre Mila 23 şi Chilia Veche şi că ar dori să o doneze. Auzind dorinţa pescarului, preasfinţitul a cerut blagoslovenie (binecuvîntare – n.r.) să facă acolo biserica şi, după cum a rînduit Dumnezeu, astăzi, în mijlocul Deltei, aducem slavă lui Dumnezeu şi ne rugăm Sfîntului Atanasie, care este patronul bisericii”, spune părintele stareţ.

Minunate sînt lucrurile tale, Doamne!

***

Mănăstirea „Sfîntul Atanasie“ aparţine Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Creştinii pe stil vechi sînt cunoscuţi sub această denumire din anul 1924, cînd în Biserica Ortodoxă Română s-a introdus calendarul gregorian. Atunci, credincioşii de stil vechi au refuzat trecerea la acest nou calendar, păstrînd calendarul iulian. Diferenţa dintre cele două calendare este de 13 zile.

IRINA IONAŞ