Schimbarea este coloritul vieţii, spun unii respectaţi gânditori şi, tot aşa, că cel mai stabil lucru din viaţa oamenilor este schimbarea. Şi, într-adevăr, dacă ne socotim fiinţe cosmice, trăim într-un univers în continuă mişcare care implică schimbări de diferite genuri incluse în continuitate şi conservare.
Limitându-ne doar la schimbările din viaţa oamenilor ce populează planeta noastră în gândire şi comportament, inclusiv a celor care privesc relaţiile interstatale, este uşor a distinge schimbările în bine (faste) dorite ori întâmplătoare, dar şi nedorite, în rău (nefaste). În categoria schimbărilor nefaste, provocate de om, cred că trebuie să le distingem pe cele care, prin efectul lor, vizează viclenia şi perversitatea. În contextul celor câteva idei, departe de a fi exhaustive, de ceea ce se poate înţelege prin conştiinţă versus perversitate…
În perioada anilor 2000 – 2004, în a treia legislatură de guvernare postdecembristă, mă număram printre consilierii Primăriei Municipiului Suceava, în calitate de „decan” de vârstă. La una dintre şedinţele lunare ale acestui „miniparlament” figura, printre punctele ordinii de zi, discuţia şi atribuirea titlului de Cetăţean de onoare dlui Norman Manea, din câte am înţeles de cetăţenie americană, născut însă în România (municipiul Suceava), cu studii pe întreaga scară a instruirii şi educaţiei în România (Suceava şi Bucureşti).
Scurta prezentare a CV-ului dlui N. Manea scotea în evidenţă, în afara meritelor scriitoriceşti normale, calitatea de distins şi talentat scriitor (romancier) nominalizat în vederea decernării premiului Nobel pentru literatură de către Academia Suedeză şi că dânsul ar fi emigrat din România în SUA, înainte de 1989, ca urmare a persecuţiei statului comunist român pe seama, mai ales, faptului că era de etnie evreiască!(?). Consilierii, prezenţi la şedinţa ca atare, trebuia să reţină că dl Norman Manea era o victimă a comunismului din România, precedat de Holocaustul antonescian, care a strămutat o mare parte a evreilor din România în Transnistria (pe râul Bug). Răscolindu-mi amintirile, nu mi-a venit greu să-l localizez în timp, adică prin anii 1949 – 1952, când eram elevi ai Liceului (astăzi Colegiu Naţional) „Ştefan cel Mare” de la Suceava. Norman (Nichi) Manea era cu două clase în urma mea şi reprezenta o „vedetă”, un fel de „brand” al liceului, ca lider al pionierilor din şcoală (care pe atunci avea toate clasele de la I la a XI-a). Mai apoi, în anii tinereţii adolescentine, era să-l cunosc drept unul dintre liderii UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc – devenit ulterior UTC – Uniunea Tineretului Comunist), ocupându-se tot de mişcarea pionerească, alături de un coleg din clasa mea, Dionisie Pânzaru (Dumnezeu să-l odihnească!). Pe lângă faptul că era văzut politic ca un reprezentat de vârf al tineretului sucevean de pe atunci, Nichi era şi un elev foarte bun la învăţătură şi, deşi mic de statură, era foarte chipeş, aşa încât era şi un răsfăţat al fetelor din generaţia sa, bucurându-se, după cum era firesc, de succese inegalabile în inimile acestora.
Personal, mi-aduc aminte că făceam parte din categoria celor ce îl admirau pe Norman Manea, inclusiv pe seama faptului că a reuşit, el şi familia sa, să treacă peste prigoana nazistă care, după cum se ştie, a întreprins cele mai mari atrocităţi posibile în rândul populaţiei evreieşti ale acelor timpuri. Era în firea lucrurilor ca, la respectiva vârstă şi în situaţia geopolitică de pe atunci, tânărul N. Manea să îmbrăţişeze, fără rezerve, marxism-leninismul triumfător, aşa încât comanda sa în cadrul activităţii pionereşti, pe fondul de sunet de goarnă, să fie: „Pentru cauza lui Lenin şi Stalin, tot înainte!”… I se răspundea în cor de către participanţii la adunările pionereşti ale acelor timpuri: „Tot înainte!”.
De altfel cred că, în acele timpuri, marea majoritate a tineretului din România era ataşată ideii construirii socialismului, condamnând crimele regimurilor politice burghezo-moşiereşti în legătură cu Răscoala ţăranilor din 1907, grevele muncitoreşti din 1933, închisorilor de la Doftana şi din alte localităţi din ţară, care „schingiuiau” pe adevăraţii patrioţi ai neamului românesc. Tânărul N. Manea era intransigent sub aspectul îndeplinirii sarcinilor „pe linie politică” a tineretului. Mi-aduc aminte de „mânia sa proletară” împotriva celor ce nu se conformau prevederilor statuare ale UTM.
Personal, în calitate de instructor superior de pionieri (1950 –1951) de la Liceul „Ştefan cel Mare”, promovat fără a cere cuiva această demnitate, am fost sancţionat cu vot de blam, de către cuplul Manea – Pânzaru, pentru slabă activitate politică şi, mai ales, pentru afirmaţia mea verbală că eu, ca fiu de ţăran, am venit la liceu ca să învăţ şi nu pentru a face politică…
Sancţiunea era abuzivă şi adoptată nestatuar (fără punerea în discuţie a cazului, fără vot ori consemnare într-un anume document de şedinţă). Dar, a trecut… Am terminat liceul în 1952 şi, în acelaşi an, am devenit student al Politehnicii ieşene. În toamna aceluiaşi an era să-l reîntâlnesc pe N. Manea şi să-i povestesc modul în care s-a desfăşurat examenul de admitere la facultatea la care eram deja înmatriculat. Dânsul era în clasa a X-a şi mi-a spus că în vara următorului an (1953) va face clasa a XI-a în regim de frecvenţă redusă (era posibil atunci) şi că intenţionează să devină şi el student cu un an mai devreme decât în mod normal… Şi aşa s-a întâmplat…
În 1958 Nichi era deja inginer instalator, absolvent al Facultăţii de Instalaţii din cadrul „Institutului de Construcţii” Bucureşti, aşa cum am putut să constat atunci când dânsul era deja proiectant la DSAPC Suceava (Direcţia de Sistematizare Arhitectură şi Proiectarea a Construcţiilor) la nivel regional pe atunci.
Se pare (nu cunosc amănunte) că meseria de inginer nu i-a prea surâs şi, probabil, că nu răspundea năzuinţelor sale, aşa încât, în curând, avea să-şi descopere înclinarea sa spre ştiinţele umaniste, în speţă proză literară.
Aşa se face că, nu peste mult timp, să se vorbească despre scriitorul Norman Manea la nivel naţional, un talent în ascensiune – membru al Uniunii Scriitorilor din România – pus alături de scriitorii reputaţi ai vremii, aşa cum a fost Marin Preda ş.a. Pe atunci, prin în domeniul activităţii inginereşti, nu prea citeam revistele de profil literar, dar mi-aduc aminte că, la decesul neaşteptat al romancierului Marin Preda, scriitorul N. Manea a publicat un necrolog de mare ţinută şi de pe poziţia unui om cu greutate din domeniul ca atare… Acceptat, adulat şi lăudat în plină glorie de scriitor al regimului politic din România anilor ce precedau anul 1989, N. Manea emigrează din România şi, ajuns în SUA, întoarce foaia (sau schimbă cojocul, cum se spune în jargonul popular), din admirator al construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate în România şi implicit al conducătorului iubit al acelor vremuri, N. Manea devine mai mult decât un contestatar, demascând falsitatea întregului avânt socio-economic al ţării şi descriind gulagul românesc pe timpul căruia poporul român parcurge vremuri dramatice. Aşadar, astăzi se detestă ceea ce ieri se admira, ca să nu folosesc alte exprimări ale acestei schimbări. Fără îndoială că N. Manea nu a fost, nu este şi sigur nu va fi niciodată unic. Cameleonismul („schimbarea la faţă”), respectiv instabilitatea şi făţărnicia constituie, după unii, o caracteristică deloc neglijabilă ce ni se atribuie nouă românilor. Oare cât de întemeiată este această caracteristică cu care este „gratulat” poporul român?
Adevărul punctual, ca să-i zicem aşa, în cazul lui N. Manea cred că rezidă şi în faptul că, în timpul studiilor sale, părintele său a fost privat de libertate un timp de…, ispăşind o pedeapsă prin câţiva ani de detenţie în penitenciarele comuniste, ca urmare a unor lipsuri în gestiunea de care răspundea, prin natura serviciului său. După Decembrie 1989, Nichi, întocmai ca şi alţi emigranţi şi transfugi, s-a întors (probabil că în vizită) în România, care l-a primit cu braţele deschise ca pe un adevărat erou!(?). Ajuns la Suceava cu aureola de candidat la premiul Nobel, Consiliul Municipal se grăbeşte a-i decerna diploma de „Cetăţean de onoare”, fără prea multe analizări, discuţii.
Prezent la şedinţa respectivă, în calitate de consilier, am spus doar atât: „N. Manea, pe timpul în care l-am cunoscut, nu numai că n-a fost un persecutat al regimului comunist (aşa cum reieşea din CV-ul său), dar a fost un tânăr admirat, care s-a bucurat de toate înlesnirile şi favorurile regimului ca atare”. Am votat pentru şi nu împotrivă, din precauţia de a nu fi considerat un antisemit, aşa cum li s-a întâmplat unora care, în probleme similare, au exprimat adevărul.
După un an sau doi, când deja consideram că episodul N. Manea – cetăţean de onoare al municipiului Suceava a fost dat uitării, am aflat, cu prilejul întâlnirii, după mai mulţi ani, cu colegii de clasă – promoţia 1952, ce avea loc în localul liceului, că biblioteca acestuia a primit numele lui Norman Manea, ca urmare a hotărârii Colegiului profesoral!(?). Am rămas oarecum descumpănit… În primul rând, gestul mi se părea ridicol, dacă ar fi să comparăm aspiraţia la premiul Nobel al renumitului scriitor – luptător pentru dreptate şi adevăr – de nivel mondial cu atribuirea numelui său unei modeste biblioteci ne prea departe de una personală…
Şi, apoi, hotărârea cu iz cel puţin de proastă inspiraţie a celor ce au iniţiat măsura ca atare nu cred să-l fi mişcat prea mult pe cel ce a beneficiat de respectiva onoare, cu atât mai mult cu cât acest domn n-am auzit să fi făcut ceva deosebit pentru a onora, la rândul său, şcoala pe care a urmat-o la timpul respectiv. Altă semnificaţie şi importanţă ar fi avut, de pildă, în cazul în care cu numele celui onorat s-ar fi denumit o instituţie de învăţământ din perimetrul municipiului, o stradă, un cartier, un parc sau i s-ar fi ridicat o statuie…
Dar, aşa se pare că suntem noi, românii…, tentaţi a ne uita mereu în ograda vecinului şi a-i admira iscusinţa şi realizările, în timp ce copiilor noştri le cântăm balada mioriticului. Nu demult, era să aflu de realizarea unui bust (statui) pentru unul dintre primarii municipiului, ca drept mare reformator în domeniul gospodăriei comunale a oraşului şi care era un „herr” şi nicidecum un român dintre atâţia care s-au perindat la conducerea Primăriei Suceava de-a lungul anilor în timp ce, de pildă, la Cernăuţi (Ucraina), numele domnitorului român Alexandru cel Bun a fost şters, de curând, din rândul celor ce au pus bazele oraşului, numele său fiind atestat prin documente istorice ca drept întemeietor al respectivei urbe!(?).
În rezumat, aş fi încântat ca eventualul cititor al acestor rânduri să-mi înţeleagă demersul, cu privire la titlul intervenţiei, că nu am a mă răfui cu nimeni – indiferent cine ar fi – şi că dacă ar fi să atribuim un nume bibliotecii Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare” din Suceava, acesta i s-ar cuveni celui ce a pus bazele bibliotecii în cauză: profesorul de limbă română şi religie Constantin Morariu-Andrievici. Pe locul doi, în opinia mea (şi aş vrea să cred că nu numai a mea), ar fi numele Simion Florea Marian – celebru etnograf şi folclorist bucovinean binecunoscut, cred, publicului sucevean. Sunt simple sugestii… care ar merita, cred, supuse părerii şi hotărârii populaţiei oraşului în care am trăit, trăim şi vom trăi în atmosfera tradiţiilor noastre strămoşeşti, indiferent de necazurile ce s-ar mai putea abate asupra noastră şi a celor ce vin după noi.
ROMULUS SFICHI
Comentarii