> L.D. CLEMENT
Să fi fost Ion Creangă de la Humuleşti, cel pe care l-am mai pomenit acum câteva zile, primul care să fi pus pe hârtie „vorba ceea” (sic!) cu tâlc: „La plăcinte, înainte / Şi la război, înapoi”. Acolo, în „Povestea lui Harap-Alb” (1877), când posomorât craiul îi zise astfel lui prâslea al său, acesta se făcu instant, cum se zice azi, tare roşu la obraz şi totodată inima prinse a-l ustura „lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său”. De-aici, doar la o privire, s-ar putea înţelege că zicala/proverbul circula înainte s-o nemurească I. Creangă şi că, vezi bine, sensul ei, era (este?) că – dacă nu chiar pentru sufletul şi interesul dumitale intim – s-ar cuveni ca întru aprecierea celor care stau cu ochii pe tine şi care – ca să vezi! – au aşteptări în ce te priveşte, să-ţi sufleci mânecile şi să treci la o treabă, să te vâri, să te implici… că la o urmă (poate) nu-ţi va fi rău din asta, poate chiar fi-vei recompensat.
Azi, după caz, luăm partea ce ne convine din vorba ceea, iar într-o grabă pare a fi salutar şi reconfortant să spunem că da, la plăcinte înainte (…fie că ne plac liniştea şi pacea, fie lenea, nu în ultimul rând festivalurile cu orice, fie şi cu plăcinte)! Totuşi, în apropiere, războiul se poartă. Şi pare-se că se poartă straşnic, până la o războinică victorie finală, până la o glorioasă victorie cu orice preţ.
Comentarii