Profesor la înalte şcoli şi universităţi (acum la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti, mai înainte la Universitatea Babeş-Bolyai), sociologul Vasile Dîncu stârnea curiozitatea cititorilor de presă şi a telespectatorilor prin câteva importante calităţi: părea un intelectual rătăcit printre politicienii dâmboviţeni, buni de gură, pătimaşi şi cu simţul „orientării“, mari negustori de funcţii şi sinecuri, pentru ei şi pentru ai lor, ştia politică şi voia să-i înveţe şi pe alţii, ba chiar l-am auzit de câteva ori teoretizând beneficiile lucrului în echipă, căci politica se face cu şi prin oameni.
La câţiva ani după revoluţie, s-a iţit în fruntea „grupului de la Cluj“ fesenist, alături de Ioan Rus şi Vasile Puşcaş, de unde s-a dedat adesea la jocuri politice murdare împreună cu alţi lideri social-democraţi şmecheri de Bucureşti: vezi eşecurile campaniilor electorale prezidenţiale ale „prietenului“ Mircea Geoană şi ale „talentatului domn“ Victor Ponta care mizaseră ca fraierii pe „factorul ardelean“. I-a făcut pe „capitalişti“ să creadă că este „liderul Ardealului“, deşi la alegeri cifrele obţinute de grupul său nu treceau de 4-10 procente, de la Gheorghe Funar încoace. În virtutea acestor „capete de pod“ de el însuşi croite, a fost promovat într-o mulţime de posturi: membru al Senatului României şi al Parlamentului European, ministru al Informaţiilor Publice în guvernul Năstase, ministru al Dezvoltării Regionale şi al Administraţiei Publice şi viceprim-ministru în guvernul lui Dacian Cioloş, şi el ardelean, iar din 2020 preşedinte al Consiliului Naţional al Partidului Social Democrat. Ba chiar, după demisia lui Victor Ponta de la Palatul Victoria, s-a vehiculat posibilitatea de a fi numit prim-ministru.
Considerat încă de pe vremea lui Ion Iliescu eminenţa cenuşie a social-democraţiei româneşti, un fel de reper şi creator de ideologie de stânga, a fost şi este intens promovat de mass-media, în special de televiziunile de casă. Fiind recunoscut (de ai săi) drept un mare specialist în comunicare şi informaţii (publice), actuala coaliţie de guvernământ i-a oferit postul foarte important de ministru al Apărării în aceste vremuri de război la graniţe şi de ameninţări grave la adresa păcii mondiale.
Impetuos şi arogant din fire, şi-a scos pieptul în faţă, i-a privit de sus pe prim-ministru, pe colegi, pe jurnalişti, sărind cu elan câte două trepte la intrarea în Palatul Victoria, semn că lumina reflectoarelor îi prinde minunat de bine. Dl Dîncu nu a înţeles că face parte dintr-o coaliţie de guvernământ, nici că fiecare pas se negociază, că fiecare decizie în domeniul apărării e o decizie responsabilă şi colectivă, luând pe cont propriu activitatea ministerului. Tocmai el care teoretiza mai demult lucrul în echipă.
N-a ţinut cont de specificul muncii într-un asemenea minister: activitatea forţelor de apărare e supusă deciziilor şi controlului CSAT, preşedintele e comandantul armatei, responsabil direct al activităţii fiind Marele Stat Major compus din generalii comandanţi, iar ministrul e cel ce asigură coerenţa tuturor acestor entităţi, se ocupă de organizare conform legilor în vigoare şi de finanţare. De asemeni este omul principal de legătură cu responsabilii NATO şi cu ceilalţi omologi ai statelor membre UE.
Evident că înainte de contactul cu liderii NATO şi ai UE, înainte de a promite contracte de cumpărare a unor scule şi utilităţi pentru armată avea nevoie de studii, consultări şi aprobări de la toţi responsabilii, CSAT, preşedinte, şeful Marelui Stat Major, uneori şi Parlament, plus coordonarea cu celelalte ţări NATO şi UE, iar de o vreme cei implicaţi s-au prins că Vasile Dîncu vine la discuţii în nume propriu şi-l mai ia şi gura pe dinainte vorbind ce nu trebuie. Moment în care s-a (auto)exclus din rândurile Executivului. Degeaba îl implică pe Iohannis că aici era vorba numai şi numai de Dîncu. De Vasile Dîncu.
Fireşte că liderul Marcel Ciolacu şi PSD nu se simt deloc confortabili că trebuie să caute alt ministru al Apărării, fiindcă militarii şi o serie de cetăţeni alfabetizaţi în domeniu au înţeles dandanaua: demisia lui Dîncu, aşteptată, nici măcar n-a fost un eveniment de presă.
Comentarii