În competiţie

Ţi se zice, eşti învăţat să fii competitiv. Îţi propui să te întreci pe tine însuţi mai întâi, să ai încredere în tine, să devii, să fii azi mai tare decât ai fost ieri. Şi totodată să-i întreci pe alţii, pe ceilalţi, altfel cum ai rezista, cum ai răzbi într-o lume ca aceasta şi ca cea de oricând, în care, fiecare pe turnantele lor, şi ceilalţi sunt înscrişi în competiţie, caută să te întreacă, să te lase în urmă?… Urmăreşti, la TV sau chiar de pe marginea terenului, un meci; iar dacă o faci, deşi iniţial poate n-ai o echipă favorită, cum să nu te implici? Îţi aduci inima lângă una, iar, dacă iese victorioasă, te simţi bine, ca şi cum tu însuţi ai fi câştigat (iar dacă pierde, suferi chiar fără s-o zici, ca şi cum însuţi ai fi luat bătaie). Într-o seară, vezi un film. Nu puţine sunt tocmai acelea în care, cumva, se războiesc Binele cu Răul, fie că povestea este plasată în legendă, în istorie, într-o anticipaţie argumentată ori de tot fictivă. Tot aşa. Consumi fără să clipeşti scenele (de altfel, eşti deja prea deprins cu ele) în care se trag asupra eroilor rafale de arme automate, plouă cu bombe şi rachete etc. Arar, eroii sunt abia atinşi (şi le trece repede, ca o gripă ce nu-i COVID); doar duşmanii eroilor cad seceraţi. Să cadă, să piară, să se cureţe lumea (fie şi imaginară) de ei şi de toţi ca ei! În filmul acela, „pierderi colaterale” (apropo, când anume şi de ce a fost născocită împerecherea asta de vorbe?!) se pare că-s rare, oricum contează mai puţin, dispar nişte anonimi, nişte personaje secundare… Şi-apoi te culci (pe-o ureche) şi visezi (dormi şi-ţi tremură pleoapele fără să vrei, fără să ştii) la întâmplare: vis frumos de paradis ori coşmar din cel mai amar.