Biscuiţi?!

Zice o glumă de dinainte de Revoluţie cum că măritul Ştefan al nostru, al Moldovei, al românilor, înaintea unei lupte (şi după ordine: încălecaţi, descălecaţi!, cu răspunsuri din toţi bojocii: încălecăm, descălecăm!), găsind într-o tufă(?!) un pachet de biscuiţi (grâu românesc, marfă tucească?) exclamă (ad)mirativ, iar oastea îl urmă în extază: Biscuim, măria ta! Cam tot astfel, de la o vreme, ca urmare a mondializării (adică lumea dă năvală peste noi, dar nici noi nu ne lăsăm, o absorbim spre a da, oarecum cu cu harţ, contra ei), zice-se că nu-i ăla Crăciun fără de biscuiţi americani, eventual în fel şi chip glazuraţi, inclusiv din cei care i se lasă momeală Moşului lângă brad, alături de un pahar cu lapte… Frumoasă poveste, alături de alte frumoase poveşti ale timpului de cumpănă între timpuri şi culturi! Acum nişte decenii, soldat între olteni (chiar pe vremea când ni se anunţa că, de undeva, Revoluţia e aproape gata, se pregăteşte, buboiul dă să spargă, să vedem cine înfige acul şi ce iese dincolo de puroi…), m-am desfătat cu biscuiţi „americani” de Olt, de Dolj şi de Vâlcea. Însă nu i-am preţuit, nici atunci şi nici după, ca peste ale noastre cornuleţe, ai noşti cornuleţi ori cornurei cu care, la vremea asta, m-am dedulcit mereu, încă din copilărie. În zori de zile de vacanţă, deja citeam „pe ascuns”, iar mirosul din cuptorul mamei mă ademenea. Crăciun fără cornuleţe? Imposibil! De-aceea vă zic de aici, şi domniilor voastre, că deunăzi mama soacră mi-a trimis nişte cornuleţe dintre acelea, cu magiun, astfel că mi-a fost clar: vine Crăciunul! Şi pariez azi, ca oricând, cornuleţe vs. biscuiţi. Ştiind că mereu câştig: cornuleţe. Crăciun ca acasă, ca la noi, ca la nimeni altcineva!