2021 – centenarul uitat

O întrebare despre care cred fără nicio rezervă că e bine că se poate pune aşa: Ce să fi fost oare anul 2021 ca an al centenarului înfiinţării P.C.R.?

Sigur, s-ar putea ca pentru o parte însemnată a românilor să trebuiască explicată prescurtarea, precum că prin asta se înţelege Partidul Comunist Român, şi tot pentru o parte însemnată a românilor, ba poate că şi mai însemnată, să fie necesar mai întâi un răspuns convingător la o altă întrebare: Dar de ce ar trebui şi la ce mi-ar folosi să ştiu eu asta? Şi n-ar fi deloc simplu. Nu pentru că dascălul nu s-ar pricepe să organizeze şi să transmită optim conţinutul răspunsului, ci dintr-o pricină mult mai modernă care face ca în ureche să intre greu ori să nu mai intre deloc atare conţinut. Trecut, istorie, poveşti…

Şi totuşi. Pentru că, de fapt, cum ar fi fost 2021 în ipoteza formulată mai sus era mai ales o introducere. Sau un pretext. Suntem în decembrie, lună de bilanţuri, şi nu despre vreun joc sadic cu imaginaţia e vorba, ci despre realitatea însăşi. Iar realitatea însăşi este că de centenarul lui, P.C.R. – tocmai el care a mâncat multe zile ale multor milioane de oameni – a fost o absenţă importantă a lumii noastre supraîncărcate politic şi pandemic, mai mult verbioasă decât făptuitoare propriu-zis. Ne adaptăm cu dificultate sau nu ne adaptăm deloc ideii că importanţa (de un fel sau altul!) a aniversărilor publice s-ar cere marcată, spre a-şi genera efectul de conştientizare şi de cunoaştere, prin dezbatere, iar nu prin serbări exuberante sau, la polul opus, prin tăcere. Chiar dacă, poate, nimeni n-a ştiut să tacă precum P.C.R. pe temele pentru care a socotit propice tăcerea. Doar că el a fost interesat să ascundă – noi suntem interesaţi să cunoaştem, să înţelegem, să învăţăm.

S-ar fi cuvenit ca de centenarul dispărutului P.C.R, dar a nedispărutelor lui urme şi urmări, inclusiv de sortul progresismelor care îşi afişează fudule o superioritate ignorantă, românii să afle lucruri rostite franc într-un limbaj care să le câştige încrederea şi să-i lumineze în materie. Şi ar fi câte ceva de spus sau numai de repetat pentru unii – cu atât mai mult şi mai îndârjit cu cât pare evident că făcând asta, ar fi de înfruntat, în tot mai numeroase cazuri, poate că mai mult în lume decât la noi, convingeri şi credinţe tot mai înrădăcinate. E o idee consacrată – mai ales însă printre netrăitorii fenomenului – că „lagărul socialist” ar fi eşuat ca aplicaţie marxistă pentru că el ar fi trădat marxismul. Şi unii ar fi tentaţi sau chiar ar vrea să o ia de la capăt. Treaba lor, s-ar putea zice, doar că asta nu este câtuşi de puţin o experienţă pe cont propriu. Asta se face numai cu noi toţi. Şi încă e de evocat aici o idee pe care o pune la lucru Iorga atunci când vrea să-şi explice de ce anume, deşi având oameni luminaţi, bine înzestraţi sufleteşte, desăvârşiţi patrioţi, plini de bunăvoinţă, „Biserica neamului” ar fi ratat totuşi, de pe la mijlocul veacului al XIX-lea şi rămâne de văzut până când, ocazia unui nou avânt şi, drept urmare, pe aceea de a scrie un capitol propriu important în istoria timpului nou. Ar fi mai multe cauzele nemijlocite, dar cauza cauzelor o găseşte Iorga, absolut validabil şi neapărat de reţinut, în „curentele generale”. Ele au obligat la mişcare într-o anumită direcţie şi au exclus variantele alternative.

Ce ar fi fost de adus în atenţie la ratatul centenar al P.C.R.? Pe scurt şi relevant, că începătura lucrului românesc, deşi se ţese în casă, nu este de căutat acasă, pentru că încă de la această dată lumina vine de la Răsărit. Într-un mod destul de greu de explicat, confruntată cu tot felul de greutăţi şi probleme, tânăra republică sovietică are timp, dispoziţie şi interes să se ocupe de proletariatul lumii în sensul de a-l organiza şi pregăti pentru raiul viitorului liber de inegalităţi şi de asuprire pe care ea îl promite cu dărnicie tuturor celor care se angajează să o slujească. La concurenţă cu imperialismul care îşi aserveşte social-democraţia şi reface la Berna o Internaţională a II-a antibolşevică, la Moscova se naşte Internaţionala a III-a Comunistă în martie 1919. Aici sunt invitate partide de stânga, reprezentând mişcarea (mai mult sau mai puţin) muncitorească din toată lume. Din România participă o delegaţie social-democrată. Dar Internaţionala Comunistă devine tranşantă în câteva privinţe importante: vrea transformarea războiului imperialist în război civil, adică luptă de clasă armată, cu depăşirea de către proletariat a ideii de apartenenţă naţională; vrea acţiune radicală, revoluţionară, nu reformism; vrea dictatură proletară; vrea debarasarea mişcării muncitoreşti de trădarea şi laşitatea social-democraţilor şi a tuturor oportuniştilor şi ezitanţilor; vrea crearea unor partide comuniste, de tip bolşevic, care să conducă lupta proletariatului. La congresul din anul următor, sunt formulte tot atât de tranşant condiţiile de aderare la Internaţionala Comunistă: partidele comuniste nu sunt naţionale, ci secţii ale Internaţionalei (de aceea „Partidul Comunist din România”) şi îşi asumă, respectă şi îndeplinesc sarcini, hotărâri, idei, teze, în consecinţă la toate nivelele şi în toate structurile lor – acestea decise la Moscova şi între ele numărându-se sprijinirea Republicii Sovietice împotriva intervenţiei imperialiste. Drept urmare, în viziunea Partidului Comunist din România, statul român burghezo-moşieresc a participat la un război imperialist şi prin tratatele imperialiste de pace el şi-a alipit teritorii străine în care face o politică şovină de asuprire naţională. Într-un loc din celebra lui operă, Mihail Roller, privind Pacea de la Buftea ca pe o consfinţire a ieşirii României de sub tutela capitalului franco-englez şi intrarea sub cea a capitalului german, spune (într-o carte din 1951!): „Cotropirea Basarabiei a fost tocmai expresia acestei politici a regimului burghezo-moşieresc, pusă în slujba contrarevoluţiei internaţionale” şi adaugă peste câteva pagini. „Se ştie că odată cu cotropirea Basarabiei, regimul burghezo-moşieresc a deslănţuit în Basarabia o sângeroasă teroare”. În plus, „Declarând, pe de o parte, că rămâne neutră, România burgheză a făcut de fapt din teritoriul ei o bază de operaţiuni împotriva Sovietelor…”  Între sarcinile lor intrând cele specifice unei oficine sovietice de propagandă, comuniştii interbelici devotaţi („elementele cinstite”, „cei mai buni fii ai clasei muncitoare”) s-au exprimat frecvent în acest fel. Denunţarea unirii s-a făcut, drept urmare, cu seninătate: „Pentru a veni în sprijinul delegaţiei la conferinţa de pace, delegaţie condusă de Brătianu, social-democraţii întocmesc o declaraţiune în care cer a se respecta legămintele de unire hotărâte, care nu erau altele însă decât cele hotărâte de regimul burghezo-moşieresc”.

Acelaşi „istoric” crede că poate obţine pentru comuniştii români, dar mai ales pentru el însuşi, un galon de nobleţe când speculează că „Prezenţa armatei ruse în Moldova şi participarea ei activă la frământările revoluţionare ne-ar putea îndreptăţi să afirmăm că însăşi o părticică din revoluţia rusă s-a desfăşurat pe teritoriul ţării noastre”…

Şi tocmai citesc o ştire târzie care spune că la sărbătorirea centenarului Partidului Comunist Chinez, în vara anului curent, autorităţile au schimbat vremea prin tehnologia cloud-seeding pentru a asigura un cer senin şi un nivel scăzut de poluare, pe durata ceremonie, în piaţa Tiananmen.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: