În acest ciclu de articole, am încercat să desluşesc crâmpeie din atmosfera, din bucuriile, dar şi din provocările cărora au fost nevoiţi să la facă faţă românii nord-bucovineni (dar şi ceilalţi conaţionali din teritoriile locuite de neamul nostru – Regatul României, Basarabia, Ardeal, Banat etc.) în primele câteva luni ce au urmat Marii Uniri. Acea perioadă a fost una aflată sub semnul unor radicale prefaceri şi răsturnări, dar şi guvernată de multe incertitudini, necazuri şi violenţe din partea celor care „pierduseră” la ruleta Istoriei, doamna aceasta mereu capricioasă şi imprevizibilă, condusă şi supusă, dintotdeauna, Celor Mari. Am introdus între referinţe şi cele privitoare la altă perioadă grea pentru România, plină de suferinţe şi drame individuale şi colective: ultimatumul sovietic şi cea de-a doua conflagraţie mondială, când trupul Ţării „dodoloaţe”, abia înfiripate de două decenii, ca o pâine frumoasă şi rotundă, a fost din nou sfâşiat, cu urmări nevindecate nici până astăzi.
Lazăr (Ilie). „Însă în aceeaşi zi în Cernăuţi a apărut un detaşament (o companie) de 180 de soldaţi din «armata austro-ungară», în fapt dezertori din armata imperială, conduşi de sublocotenentul Ilie Lazăr, român din Giuleşti-Maramureş. Compania respectivă, cantonată la Tiraspol, făcuse parte din Regimentul 8 honvezi din Lugoj. Aceasta fusese formată din români bănăţeni (cu excepţia croitorului companiei, Klein Nathan, de fel din Caransebeş), şi încadrată într-o unitate mixtă germano-austro-ungară cu sediul în Nicolaiev, lângă Lemberg. Ilie Lazăr a reuşit în scurt timp să fie bine văzut de populaţia locală. Aflând că nu era «vengher» (ungur), ci român, îl invitau la petreceri şi la nunţi atât ucrainenii, cât şi evreii localnici, iar conducerea fabricii de zahăr cu capital francez care funcţiona acolo i-a pus la dispoziţie o şaretă frumoasă, iar pentru soldaţi, săptămânal, şi un porc gras, cu ajutorul căruia a îmbunătăţit regimul alimentar al soldaţilor. Aceştia l-au respectat, iar dimineaţa îl primeau şi strigau în cor: «Trăiască Naţia!». Chiar şi croitorul Klein Nathan striga alături de ceilalţi: «Să trăiască, fiindcă şi eu trăiesc cu românii!». De la începutul lunii noiembrie 1918, ştiind că armata română a intrat în Basarabia, l-a preocupat gândul să dezerteze în Basarabia împreună cu întreaga companie, să se predea armatei române şi apoi să lupte alături de aceasta. Dar, cunoscând situaţia din Bucovina, el a hotărât să aducă trupele de sub comanda sa la Cernăuţi, pentru a sprijini autorităţile române, reuşind, cu mult tact, să-i convingă pe militarii din subordine. În momentul în care «terenul era pregătit», a tratat cu doi ucraineni de la Căile Ferate şi cu un mecanic, iar după câteva zile aceştia i-au comunicat că îi pun la dispoziţie locomotiva şi vagoanele necesare pentru plata a 26 puzi de grâu (un pud era 16 kg). După ce s-a convins că trenul era pregătit şi a fost tras «pe linie», «noaptea la orele 12 am dat alarma. Într-o jumătate de oră, întreaga mea companie era învagonată. Eu cu un plutonier ne-am urcat pe locomotivă şi fără mare zgomot şi fără ca locomotiva să fluiere, am ieşit din gară. Intenţia mea era să mergem cu acest tren până unde se va putea, spre Basarabia». La un moment dat, a observat că între satele Troscianeţ şi Vapniarca, într-o comună Dimidovca, o mulţime de ţărani cu căruţe jefuiau o mare magazie de grâne. Pentru a face rost de bani, a oprit trenul, a dat ordin soldaţilor să înconjure magazia şi fiecare soldat să vândă «ca dintr-a lui». În cel mult o oră tot grâul s-a vândut şi fiecare soldat s-a ales cu bani suficienţi (în circulaţie erau atunci bancnote albe «Kerenski»). Au ajuns în gara Smerinca, unde au fost dirijaţi, din greşeală sau intenţionat, pe „linia Kiev”. Văzând pericolul, el a luat contact cu funcţionarul principal, plătindu-i 8.000 de ruble, şi imediat trenul a fost dirijat spre Moghilev. «Astfel am reuşit – continuă Ilie Lazăr – să ajungem cu acest tren rusesc cu linie largă până la Noua Suliţă. Nefiindu-ne posibil să mai înaintăm, ne-am dat jos. Aici, pe pământul lui Ştefan Vodă cel Mare, le-am vorbit soldaţilor, care entuziasmaţi au subliniat cele spuse de mine cu cântecul Deşteaptă-te, Române. După aceasta, ne-am consultat cu toţii împreună, ce să facem? Eu singur mi-am lepădat insignele gradului de ofiţer, în faţa soldaţilor. Le-am spus că atunci când mi-am pus în gând să dezertez, am crezut că trebuie să ne predăm armatei române, care se afla deja în Basarabia». Soldaţii săi au hotărât să meargă în marş forţat până la Cernăuţi, iar după câteva ore de marş au sosit în piaţa oraşului Cernăuţi. Aici a dat ordin să se pună puştile «în piramidă», fiecare să se aprovizioneze şi să se odihnească. El circula tot timpul «în sus şi în jos», în jurul lor, pentru a preveni vreun pericol asupra trupei sale. «La un moment dat – a consemnat acesta –, se apropie de mine un domn şi se prezintă: Sunt profesorul Sextil Puşcariu. Îi răspund: Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureş, iar soldaţii mei sunt toţi români bănăţeni din regimentul 8 honvezi din Lugoj. Îi arăt situaţia noastră, cum am dezertat şi că intenţionăm să ne predăm armatei române, dar că, la dorinţa soldaţilor mei, am venit până la Cernăuţi. Profesorul Sextil Puşcariu i-a spus: Oraşul este ocupat de vreo 700 de galiţieni care jefuiesc cazărmile şi periferia oraşului, duc lucruri de mare valoare spre Sniatin. Toţi românii sunt ascunşi prin pivniţe şi poduri de case şi ne este teamă că ne vor duce ca ostatici în Galiţia. Asta fiind situaţia, după ce m-am informat cine sunteţi, vă rog să ne daţi o mână de ajutor. I-am răspuns: La dispoziţia Domniei Voastre, cu cea mai mare plăcere şi bucurie». Ilie Lazăr l-a rugat pe profesorul Sextil Puşcariu să-l ajute cu vreo câţiva ofiţeri din regimentul local austriac «în care domnia-sa are încredere», pentru a-i organiza pe soldaţii săi în grupuri de câte 15-20 de oameni şi a-i concentra într-o curte sau într-o sală mare. După cel mult o oră, toţi soldaţii săi au fost conduşi într-o sală de cinematograf, unde le-au vorbit profesorul Sextil Puşcariu, locotenentul Dan şi Ilie Lazăr, care le-a arătat situaţia din oraş şi le-a cerut «ascultare şi supunere». De teamă că în oraş a intrat armata română, bandele de ucraineni venite din Galiţia, conduse de doi foşti ofiţeri din armata austriacă (Maier şi Vorobetz), au stins luminile în tot oraşul. Căruţe şi călăreţi ucraineni au început să alerge cu disperare, grăbiţi, spre Sniatin, nu înainte de a mai fura ceea ce se putea. A doua zi, formaţiunea militară comandată de Ilie Lazăr era singura forţă armată din întreg oraşul.” („Vitralii”)
Comentarii