Apare de după colţul străzii, una foarte aproape de piaţa centrală. Nu-şi duce cu uşurinţă anii, merge, mult adusă de spate, sprijinită într-o bâtă. Şi-a luat hainele de duminică, observ, şi-a pus şi baticul cel bun, nedecolorat de soare şi prea multe spălări. Duce două sacoşe transparente, în care văd că are nişte ceapă verde şi multe, mul-te răsaduri de flori. La doi paşi de mine pune sacoşele jos şi pare a încerca să-şi îndrepte, cât de cât, spatele. Şi oftează.
O întreb dacă-s grele sacoşele şi începe a vorbi, cu glas de om obosit, dar hotărât. Îs grele, da, dar se descurcă ea.
Pai de ce s-a încărcat aşa? Pentru că i-a dat fata ei bani să vină până în piaţă, să-şi ia una, alta, că în grădină încă nu s-au făcut, e o primăvară târzie anul ăsta, le-a şi pus târziu, că a fost cam bolnavă. Şi a dat de răsadurile astea, atâta de frumoase, „atâta de frumoase, doamnă!” Şi-a luat şi din aia, şi din aia, acuma îs de pus în pământ, să-şi bucure ochii când păşeşte afară din casă. Nu i-au rămas bani decât de două legături de ceapă, o să facă o salată bună din ele. E bună cu mămăligă rece, nu cu pâine, aşa să ştiu.
Mă ofer să îi dau bani să-şi cumpere ce-i mai trebuie şi îmi spune că nu e nevoie, mai are ea acasă puşi deoparte, o să mai vină la piaţă şi-o să cumpere, acuma se bucură de florile astea, prea erau frumoase ca să nu le cumpere.
Cine le pune în pământ, o întreb, privindu-i spatele îndoit? Ea, desigur. Pune un ţol pe pământ („Ştii ce e un ţol, doamnă, nu”? Ştiu, desigur, am avut bunici la ţară, ştiu), se aşază în genunchi şi le plantează uşurel.
„Căci, doamnă, să ştii de la mine, degeaba hrăneşti burta, dacă sufletul e flămând. Şi ăsta trebuie hrănit, măcar cu o floare. Te uiţi la ea şi uiţi de toate, nu-ţi mai trebuie decât o cană cu apă rece din fântână.”
Comentarii