Un roman de sertar senzaţional, un roman dedicat Bucovinei (II)

Fosta Sala Sinodala, cu frescele din porticuri, unde în 1918 a fost proclamata unirea
Bucovinei cu Tara (dupa „Cernauti/Chernovitsy 1408-2008” de Alexandrina Cernov, Ilie
Luceac, fotografii: Mihai Cratofil)

Bucovinenii în ochii altora

Deşi atât de puternic iubind Bucovina, Ştefan Bucevschi, medic, deci cu formaţie ştiinţifică, nu îşi permite să-şi expună inima sângerândă pentru nedreptăţile, pentru suferinţele provocate bucovinenilor, şi de străini, şi de români, fără probele, documentele doveditoare. Iată-l pe Truţă, meditând după depunerea jurământului la şcoala de ofiţeri de la Leoben: „Ce fel de cetăţean al imperiului era tatăl lui care a fost dus undeva sau cutare femeie sau bărbat român spânzuraţi ca spioni ai ruşilor? Ce aveau ei cu ruşii? Deci, român fiind, nu avea decât dreptul de a-l apăra pe împărat şi imperiul. El nu auzise niciodată, nu avea cum auzi, nici la Suceava şi cu atât mai puţin la Leoben, pe colonelul Fischer, că toţi românii sunt iredentişti şi că toţi merită spânzurătoarea. Nu citise: «Cu deosebită stricteţe să fie păzit Die Cutte! Anteriul, adică preoţimea, învăţătorimea şi tinerimea universitară». Nici că «În Bucovina eu nu cunosc decât trei naţiuni: nemţi, evrei şi trădători români din Bucovina, trădători în folosul ruşilor». (…) El învăţase la şcoală că orice cetăţean al imperiului avea drepturi şi obligaţii trecute în legile imperiului. Şi atunci, de ce au fost duşi la măcel atâţia români în Galiţia? De ce spânzură atâţia români? De ce se cară în închisoare în Ungaria atâţia preoţi şi învăţători? De ce femeile şi bătrânii sunt luaţi în munţi să sape tranşee pentru armata austriacă?” Şi, iată-l, voluntar în armata română, suportând un tratament greu de imaginat: „Căpitanul fioros Vasile Ghiţescu era la comanda plutonului de bucovineni, pe care nu-i avea la suflet. Din nemţoi leneşi, puturoşi, nu-i slăbea, deşi era vorba de un pluton în care majoritatea elevilor trecuseră printr-o şcoală militară austriacă. Unii dintre ei aveau chiar grad de ofiţer, alţii, ca de pildă Truţă, dezertaseră în timpul instrucţiunii militare, însă destul de avansaţi. (…) Ştefan Ieşan, Alexandru Busuioceanu, Grigore Nandriş şi Ion Grămadă suportau cele mai obtuze canoane, care, ridicole cum erau, nu puteau fi agreate de bucovineni. Dacă ardelenii s-au opus de la început acestor ingerinţe, mai ales poreclei de «boanghină», ieşind la raportul colonelului şi plângându-se de tratamentul suferit, bucovinenii, în înţelegere tacită, reacţionau prin ignorarea prostiei căpitanului Ghiţescu. În ambele grupuri fierbea însă nemulţumirea. Cele zece zile executate de Ion Grămadă pentru că, făcut criminal de Ghiţescu, i-a răspuns din front – Nu ştiu cine?! – au produs o nemulţumire generală. Ceea ce-i indispunea pe ofiţerii comandanţi era mai cu seamă entuziasmul patriotic al celor din Ardeal şi Bucovina. (…) Şi era paradoxal cum, pe măsură ce situaţia ţării era din ce în ce mai rea, ei tot mai încrezători în izbândă deveneau. Se întorceau de la exerciţiile istovitoare cântând Ardealul, Ardealul ne cheamă, pe versurile unui poet al şcolii (…). Cămaşa morţii îmbrăcată odată cu jurământul lor era caldă, lângă inimă”.

Această dorinţă şi forţă a obiectivităţii legată de desfăşurarea istorică şi înţelegerea complexităţii realităţii şi a naturii umane, convingător ilustrată în primul rând de eroul ei, Truţă Paţăru, care „deşi simţea că era, cum zicea Hermann Hesse mai târziu «la stânga, unde bate inima»”, nu îşi permite să-i privească altfel decât critic pe comunişti, ca de altminteri şi pe liberali, pe ţărănişti, pe birocraţi, pe duplicitari ş.a.m.d., reprezintă zone de rezistenţă a cărţii, zone de greutate, care înclină categoric balanţa în defavoarea celor pândite de un accent melodramatic.

 Între personaje, oameni de seamă, nume cunoscute 

Cititorul cărţii trăieşte cu interes şi plăcere întâlnirile din paginile sale cu nume importante, prin venele cărora autorul pompează sângele personajului literar: în Gara Iţcani, „Iorga s-a ivit la geamul vagonului fluturând pălăria către cei care îl aclamau. Trenul înainta încet. Nu se mai auzea decât: Trăiască România, trăiască Nicolae Iorga! Din mulţime s-au desfăşurat câteva steaguri tricolore şi odată cu ele a izbucnit un «Hura» prelung”. În mulţime se află, emoţionat, şi eroul romanului, Truţă Panţăru, elev la Gimnaziul Superior de Stat Greco-Oriental din Suceava, care de zile întregi numai la asta se gândea: „Avea să-l vadă, să-i cânte, poate chiar să vorbească cu Nicolae Iorga. Citise câteva broşuri tipărite la Vălenii de Munte şi trecute clandestin peste graniţă odată cu faima lui”. Dar el este întâmpinat şi cu un previzibil ordin de expulzare citit de un funcţionar austriac, Korn, căruia Iorga îi cunoştea şi corectitudinea şi preocupările de arheolog („ajuta uneori pe Romstorfer la săpăturile de la Cetatea Sucevei”). Istoricul, ştiind că „un funcţionar austriac execută ordinul imperiului chiar dacă trebuie să-şi vândă părinţii”, nu i-o ia „în nume de rău”. „Zâmbind îi răspunse graseind:/ – Domnule Korn, ne vom revedea în curând, dar în România Mare”.

O veritabilă urcare în Bucovina a oamenilor de condei din Moldova provoacă invitarea lui Mihail Sadoveanu de către Liviu Marian la Suceava, la începutul anului 1910, pentru sărbătorirea amintirii lui Ion Creangă, dar şi pentru pomenirea lui Simion Florea Marian, pentru care Sadoveanu avea „un cult”. După memorabile şezători la Suceava, la Câmpulung într-o deplasare triumfală cu trenul, aşteptaţi în gări de mulţimi de oameni în port naţional, veniţi „să binecuvânteze cu tricolor pe cei ce aduceau slavă sufletului românesc la sufletul românesc”, grupul literaţilor ajunge în Cernăuţi. „Primirea scriitorilor din România au făcut-o Sextil Puşcariu şi George Tofan, înconjuraţi de o mulţime de studenţi români. Apoi alaiul a străbătut străzile principale cu cântece româneşti şi oaspeţii au fost găzduiţi la Hotelul «Pajura Neagră». Seara, la Dom Polski, lumea românească l-a ascultat pe George Tofan vorbind despre Ion Creangă, a aplaudat-o pe Natalia Iosif, care a citit poezii, Dimitrie Anghel a fost rechemat de câteva ori, iar Cincinat Pavelescu şi Ion Minulescu au stârnit ropote de aplauze. Ultimul a vorbit, aşezat şi frumos, Mihail Sadoveanu. După şezătoare, s-a luat masa la Casa Naţională, unde a cântat un taraf de lăutari. Noaptea, studenţii români au dat serenadă sub geamurile hotelului”. Momentele menţionate sunt cunoscute din relatările publicate în presa vremii, trecute inspirat în pagini de carte de Liviu Papuc, dar prezenţa în romanul lui Ştefan Bucevschi le dă un plus de atractivitate prin implicarea în povestea lor a eroului acestuia, Truţă Panţăru, ca de altfel în multe din apariţiile altor personalităţi, culminând cu Iancu Flondor, Ion Nistor, Iacob Zadik, Anton Ionescu şi, cu puternică amprentă negativă, Eduard Fischer şi Aurel Onciul.

 Talent descriptiv, condei evocator

Dacă primul roman al Bucovinei întregi publicat în perioada postbelică este „Când ne vom întoarce” de Radu Mareş (2010), iată că avem în cartea lui Ştefan Bucevschi şi întâia scriere literară dedicată acesteia, mai mult „un roman care impune o Bucovină plină şi deplină, vie şi articulată, pregnantă, pe care n-o cunoaştem din altă parte”, cum scrie universitarul Aurel Buzincu, aparţinând chiar perioadei de dinainte de iunie 1989, când îi aşterne pe hârtie finalul, finalul romanului şi tetralogiei deopotrivă. De la primele rânduri, cu referirea la înroşirea apei „de sângele celor căzuţi la Ţiganca”, înţelegem de ce nu a putut fi încredinţată atunci tiparului. Totodată, frazele de început ne dau şi măsura talentului descriptiv al autorului: „Iulie topeşte solzi de oţel peste oglinda bălţii. Spre mal, în stuf, apa fierbe alungând peştii şi se îmbracă în vălul verde al morţii, mătasea broaştei. Mai ales pe canalele tăiate de-a curmezişul şi de-a latul stufului – cine ştie de când şi de către cine -, prin covorul înşelător de lintiţă, dospesc bulbuci de otravă”. Aproape de Prut, la Cârja, eroul, Truţă Panţăru, inspirat de tatăl autorului, refugiat bucovinean şi profesor la pensie, îşi aminteşte-retrăieşte viaţa în singurătatea alinătoare a pescuitului, amintiri-retrăiri ritmate sugestiv de vârtejurile apei – „anafoare”. Şapte de astfel de anafoare structurează curgerea timpului personal şi al celui istoric, în care primul se regăseşte activ în ţesătura celui de al doilea. Elev la liceul din Suceava, recrutat şi trimis la o şcoală de ofiţeri în Leoben, Truţă dezertează şi trece graniţa în România, plecând spre Iaşi, la nişte neamuri. „Nu vorbi cu nimeni în tren, pentru că bucovinenii obişnuiau să nu vorbească româneşte cu necunoscuţii, se fereau de urechi duşmănoase care, mai ales acum, în timpul războiului, ferească Sfântul, erau pe toate drumurile. (…) Dar ce lume curioasă era în jurul lui! La Suceava doar la hramul Sfântului Ioan cel Nou mai era atâta lume românească. În gara Iaşi vânzoleala era mare ca la gara Cernăuţi, dar nu auzeai niciun cuvânt nemţesc, nu ţipau rutencele, nu se certau jidovii în limba lor, chit că ei mişunau şi aici, dar vorbeau numai româneşte”. Se înscrie la Universitate, la Ştiinţe Naturale, apoi voluntar în Armata Română. Ca ostaş român se reîntoarce în zona Cernăuţi, luptă pentru consolidarea actului de la 28 Noiembrie 1918, pentru „alipirea necondiţionată şi desăvârşită a Bucovinei întregi şi nemicşorate la patria mumă, România” şi, implicit, a Marii Uniri. Îşi termină studiile la Universitatea Cernăuţi „care la 12 aprilie 1919 a devenit, prin decretul regal nr. 4091, universitate românească”. Ajunge profesor, apoi director la Gimnaziul din Vijniţa. Ocupaţia sovietică îl sileşte la refugiu în România, împreună cu soţia şi fiul, Şerban, viitor medic, alter-ego romanesc al lui Ştefan Bucevschi.

Un succes şi trei necunoscute 

Povestea vieţii lui Truţu Panţăru se împleteşte cu alte poveşti de viaţă, care se ţin minte şi după încheierea lecturii. De pildă, rămâne gravat în memorie destinul tragic al lui Iraclie. După cum nu se uită uşor nici multe scene, cum este de pildă cea a evacuării arhivei din podul fostei Prefecturi Vijniţa, la reorganizarea administrativă a Bucovinei: „Lucrătorii aruncau pe lucarna acoperişului baloturile de dosare, zburau prin aer hârtii, unele le lua vântul, altele erau luate de unii şi de alţii care le vindeau băcanilor şi măcelarilor din Vijniţa. Copiii, elevii gimnaziului, rupeau timbrele austriece de pe cereri crezând că au valoare filatelică, cei de la internat rupeau paginile albe de la dosare sau cereri din actele scrise pe jumătate de coală, hârtie albă, groasă şi îşi făceau caiete şi maculatoare”. Îngrozit, Truţă „a oprit imediat mutatul arhivei, a închis podul ca să nu intre elevii după hârtie albă… ” Lunile trecând şi adâncind sentimentul indiferenţei celor care ar fi trebuit să le asigure securitatea, transportul la Cernăuţi, „Truţă a trimis ce-a mai putut ambala în saci profesorului Balan la Gura Humorului”.

Conştiinţa valorii documentelor vie la Truţă Panţăru/Dimitrie Bucevschi a fost moştenită de fiu, de Ştefan Bucevschi, care, bun cunoscător al limbii germane, povesteşte Mircea Irimescu, „a fost printre primii români care, ca persoane private, după tragerea cortinei de fier ce separa Europa, a intrat în arhivele istorice vieneze ce depozitau documente privitoare la Bucovina. A cheltuit destui bani pentru a se întoarce acasă cu copii preţioase pentru cunoaşterea trecutului nostru”.

Buna cunoaştere a istoriei, pasiunea documentului împreună cu talentul scriitoricesc au realizat în final o construcţie solidă, care reuşeşte să pună în dificultate şi pe istoric şi pe criticul literar asupra dozajului exact între adevăr şi ficţiune în cazul multor evenimente, multor protagonişti, dar şi altor personaje. Poate şi în descrierea Sucevei şi a Cernăuţiului, a căror atmosferă te urmăreşte cu puterea unor importante amintiri personale. Dacă şi celelalte trei romane aflate în manuscris sunt la valoarea specială a acestuia, atunci, după tipărirea lor, vom avea cu tetralogia lui Ştefan Bucevschi o „Bucovină” istoric-literară de referinţă. Dacă nu chiar epopeea românilor din Bucovina, străvechi pământ românesc.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Cititor_în_stele says:

    „…Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri….” zice cronicarul,țintind,vezi bine și la această încăierare generală a nației pentru parlament,adecă pentru ciolan,in formule consacrate,care acoperă ,cu zgomotul lor de fierătănii și table , orice altceva… Inclusiv momentul rar al prezentării unei cărți de excepție,o frescă a universului bucovinean,numit așa de străinul ocupant,ca să-l distingă de întregul românesc din care a fost desprins. Cronica doamnei Cernica nu are nevoie de adaugiri,trebuie doar citită și judecată împreună cu textul cărții la care se referă,una dintre cele rare și de calitate care fac cinste spiritului bucovinean,des invocat și rar înțeles,mai ales ca urmare a lucrării,desigur întâmplătoare,a inamicilor dintr-o anume iridentă, ca unii care negociau sau pretindeau că negociază alipirea Bucovinei prin repartiție imperială,ca reprezentanți exclusivi ai camerelor de hotel unde locuiau…
    Cartea a apărut ca urmare a migăloaselor eforturi ale ,în afară de autor,unor bucovineni autentici,ce au moșit-o pe îndelete,așa cum lucrează bijutierul la o coroană sau meșterul stoler la o casă sau bunicul tău sau al meu sau străbunicii voștri evocați,discret,în pagini, la o cofă sau la o furcă de tors care țin de la o sută de ani în sus…
    A domnilor Mircea Irimescu și Aurel Buzincu,emuli ai altui bucovinean, ctitor de limbă română și spirit bucovinean autentic – răposatul profesor Vasile Precup de la liceul Eudoziu Hurmuzachi,din Rădăuți…De ce este necesară această precizare? Pentru că toate cărțile importante,cu sau despre Bucovina sau despre autenticul spirit al locului,cel care nu este accesibil oricui,inaccesibil,deci,plutașilor veniți din prin delta unui anume fluviu dintr-un județ vecin,apar greu sau nu apar,se gasesc foarte greu sau deloc la librării,se tipăresc prin te-miri-ce colț de țară ( la Târgoviște,unde există,nu-i așa,un rezervor de bucovinism comparabil doar cu cel de la Botoșani…)pe la centrele de decizie județene prevalând și acuma ideea că Bucovina înseamnă,se rezumă la: profanarea simbolurilor istoriei naționale,carnaval,panaramă,festivaluri deocheate sau bulendriste,jderi,brânză,multă brânză,malănci și capre,ie bărbătească bucovineană,vorbe deșarte,false ierarhizari operate printre fruntașii Unirii de la 1918,vorbe scrâșnite aiurea și printre dinți despre greșeala de a se fi făcut unirea „necondiționat”,„pacea de la București”,invocată ca mantră imbecilă de un impostor sfertodoct care s-a înșurubat ca viermele în măr pe lângă alți impostori oficiali… Cei care se adună și depun coroane,ei-în-de-ei,cântă cântări de mort pe la sărbători la bustul lui Iancu Flondor lepădat într-un spațiu meschin din spatele unei cârciumi de partid și de stat,operând grosolane ierarhii printre fruntașii unirii,unii să fi fost „fauritori” iar alții asistenți,spre cele necesare,după cum au stabilit ei,impreună cu alți homo bucovinensis,de la Kiew…
    Cartea este una situată, deliberat ,la intersecția genurilor.. Notele de subsol,fluența limbajului,datorate autorului, dar ,mai ales,celor doi intelectuali bucovineni pomeniți mai sus, fac din aceasta o lucrare monumentală recomandabilă pentru orice cititor care ar dori să cunoască spiritul bucovinean autentic,lipsit de adausurile corcite ale nefericitei perioade pe care o trăim,cu exact ceea ce a dorit iridenta ucraineană să fie,adecă un găunos și necredibil triumfalism,o pretinsă aroganță și încă o pretinsă eroare de fond a Unirii de la 1918,toate acestea sub semnul unui simbol heraldic monstruos – stema județului Suceava în galben-albastru,culorile unui stat ocupant,fără nici o legătură cu heraldica Bucovinei …
    Drama Bucovinei, numită așa de către ocupantul său austriac, incepe la 1774, prin raptul săvârșit pe o sumă de bani și nește cai ,ca la o partidă de cărți între putrede imperii,trece printr-un moment luminos,prin 22 de ani în care a fost cât pe ce,revine cu o tăiere în două,prin kosovizarea sa nelegiuită și prin spectacolul trist al bucovineanului român de pe valea Sucevei care iși contemplă,cu mâna streașină la ochi,dincolo de gard,pământurile sale,fânețele sale,raiul său cu hotare pomenite și descrise de Stefan cel Mare in urice,cu credința boierilor săi,drama aceasta,deci, nu poate fi înțeleasă în toată grandoarea ei cutremurătoare decât cetind astfel de cărți rare.
    Lipsite de patetism ieftin,moșite de bucovineni născuți iar nu făcuți,smeriți,cu o lacrimă discretă în ochi și un nod în gât…Oameni care au în gene spiritul locului și încă îl mai pot transmite și altora.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: